Nouvelle Vague

 Nouvelle Vague, Franța, USA, 2025, regia Richard Linklater, cu Guillaume Marbeck, Zoey Dutch, Aubry Dullin

Pe Richard Linklater îl știți din foarte intimele filme "Înainte de răsărit" și "Înainte de apus". Mă așteptam, în consecință, la un film concentrat pe personaje, pe detaliu, și nu am fost dezamăgit deloc. 

Nouvelle Vague este un omagiu adus curentului cinematografic cu acest nume, când regizorii francezi, in câțiva ani, au schimbat modul de a ne raporta la povestea cinematografica. Numele lui Truffaut,  Jean-Luc Godard, Éric Rohmer, Jacques Rivette, Claude Chabrol, Agnes Varga sunt pomenite cu reverență pentru rolul jucat in istoria filmului.

Filmul Nouvelle Vague redă, cu tentă de prezentare "behind the scenes", istoria producției filmului "À bout de souffle" a lui Godard, film care l-a transformat în vedeta pe Belmondo.

Omagiul nu consta numai în această reconstrucție a unui moment în istoria cinematografiei, ci chiar in modul de realizare a filmului. Nouvelle Vague este un film Nouvelle Vague ca mijloc de expresie.

Și dacă în cadru apare un Alfa Romeo care nu există la data producției filmului, 1960, țineți minte ca lui Godard nu-i  păsa de continuitate, filmul este viața, și așa ne face cu ochiul Linklater. Notă excelentă și pentru actori. 

Oppenheimer

 Oppenheimer, regia Christopher Nolan, cu Cillian Murphy, Emily Blunt, Robert Downey Jr,Matt Damon 

É un film în care se vede meseria lui Christopher Nolan, dar care suferă, ca multe filme de astăzi, la capitolul scenariului. Povestea e o tocăniță cu de toate, cu măreția realizării științifice pe care o reprezintă crearea bombei atomice la care a participat Oppenheimer, la problemele morale pe care le presupune utilizarea unei astfel de arme, de la problemele personale ale personajului principal (și păcatele lui), pana la mizeriile politicii amestecate cu dejecție umana în atmosfera perioadei din anii 1950 ai istoriei Stelor Unite a vânătorii isterice de spioni comuniști. 

Toate teme bune de exploatat dramatic, dar pana la urma niciuna dezvoltata convingător.

Deși pe ecran sunt nume mari, unele chiar numai pentru roluri episodice, practic toate caracterele sunt dezvoltate doar "episodic", fără sa îți pese, ca spectator, practic de nimic. 

Nu e un film la care sa îți para rău că ai întrat, repet, se vede "meseria" lui Nolan, dar nici nu rupe gura târgului. 

Elvis

 

Elvis, USA 2022, regia Baz Luhrmann, cu Austin Butler, Tom Hanks

Dacă scopul filmului Elvis este acela de a ne face să fredonăm din nou melodiile care l-au făcut celebru pe Regele Rock and Roll, eu zic că au reușit. 

Partea muzicală a filmului este în mod sigur o reușită, și fiind vorba de o poveste despre un star al muzicii, acest fapt este suficient pentru a valida filmul.

A fost găsit tonul potrivit pentru a descrie contextul muzical în care s-a născut fenomenul Elvis, dar, încă și mai inspirat, Elvis este adus în actualitate prin inserturi muzicale hip-hop. Elvis era un tip cool din anii 1950, așa cum sunt cool cei care domină topurile astăzi.

Austin Butler se achită bine de misiunea de a personifica pe Elvis, desigur, e imposibil de prins în toate detaliile charisma fără egal a Regelui, dar una peste alta îi „iese” rolul.

Replica este dată de Tom Hanks in rolul mult criticatului manager al lui Elvis Presley, Tom Parker, și Tom Hanks este insidios cât cuprinde, adică este din nou un actor superlativ, de această dată într-un rol negativ.

Dacă filmul are părți slabe, acestea sunt la partea narativă. Scenariul se mișcă greu, filmul e lung, cam prea lung, și asta în ciuda unor caractere destul de liniare, uneori slab caracterizate. Sunt personaje secundare care ar trebui chiar să aibă o greutate în film  care sunt efectiv schematice. Totuși, reușesc și aici, pe partea narativă, câteva momente bune, care fac scuzate lipsurile în construcția poveștii.

La aceasta se adaugă cinematografia îngrijită și atmosfera de epocă, ambele contribuind la reușita spectacolului.

Ford v. Ferrari (Marea provocare: Le Mans '66)

Ford v. Ferrari (Marea provocare: Le Mans '66), USA 2019, regia James Mangold, cu Matt Damon, Christian Bale

Un film cum rar se mai fac astăzi, cu o narațiune care curge în ritm de motoare turate, cum sta bine unui film despre un pilot de curse, dar care știe ca filmul nu e despre motoare, ci despre caractere.
În definitiv, structura narativa e destul de simpla, drama clasica, aproape ca o tragedie antica, nu e decât pretextul unui film de caractere.
Coronita de premiant o merita, zic eu, Christian Bale, cu un rol făcut plin de nuanțe, și nu poți decât sa îndrăgești personajul sau, un legendar pilot de curse Ken Miles.
Dar, desigur, filmul e făcut de tot setul de caractere din film, evident Matt Damon, dar nu numai, e o colecție de personaje bine lucrate, va las pe voi sa le descoperiți în cinematograf.

Favorita

Favorita, UK, USA 2018, regia Yorgos Lanthimos, cu Olivia Colman, Rachel Weisz, Emma Stone,

Acum știți că Olivia Colman s-a ales cu un Oscar pentru rolul de Queen Anne din film. De fapt toate cele trei actrițe meritau un premiu Oscar.

Ce fel de film e Favorita? În esență e un film despre sex și putere. Cum știți bine cuplul asta face parte din străfundurile psihologiei asa că e material de lucru cât cuprinde. Ca să fie dincolo de tot ce s-a mai făcut, e despre sex și putere la genul feminin. Yorgos Lanthimos se descurcă excelent, deși pe ici pe colo nu rezista să bage niște chestii artsy în mod gratuit. Eu personal i-aș fi dat și Oscarul pentru cel mai bun film, dar e un film britanic, și juriul cu statuile a preferat un film american ca tema și producție.

Deși narativ situat la începutul sec. al XVIII-lea filmul nu va obosește cu prea multa acțiune istorică, doar atât cât sa creeze un cadru pentru conflictul din film. De fapt Queen Anne nu e un personaj de prima mână în istoriografia britanică, englezii probabil fiind mai familiarizați cu anecdotele despre aceasta regină, decât cu actele sale politice.

Pentru că esența povestii este triunghiul amoros dintre regină, favorita sa și veche prietenă Sarah și mai noua favorită Abigail. Da, un triunghi amoros exclusiv feminin. Sper ca v-am făcut curioși și o sa mergeți în cinematograf sa vedeți filmul.

Bohemian Rhapsody

Bohemian Rhapsody, USA 2018, regia Bryan Singer, cu: niște imitatori, plus Mike Myers intr-un rol episodic, cool

Din start vă spun că filmul merită văzut: e muzică Queen și dat ... de bună.
Scenariul cumințel, regizorul atent la detalii, gașca de imitatori își face treaba rezonabil, așa că n-au ce să strice.
Mulți vă zic că Rami Malek e „tare” în rol de Freddy. Măi, oameni buni, Freddy era un amestec de macho-golan de cartier britanic cu inocența-ghidușă a unui geniu. Pe când tot ce a înțeles Rami Malek din asta e să se uite galeș ca Rudolf Valentino la cameră.

First Man

First Man, USA 2018, regia Damien Chazelle, cu Ryan Gosling

Toată lumea știe cine este Neil Armstrong. Sau poate nu. Totuși, când te afli în același galerie cu Columb sau Magellan, primul care a...., cei mai mulți au auzit de tine, ca fiind omul care a pus primul piciorul pe Lună. Sigur, adepții teoriilor conspiraționiste mă vor contrazice. Dar eu mă limitez la ceea ce scriu cărțile oficiale, nu pentru că nu am și eu dubiile mele despre diverse lucruri susținute de guverne, însă îmi place sa cred că oamenii sunt un pic mai deștepți decât alte vertebrate, iar lumea cum necum merge înainte... Adică și în sus, adică pe Lună.
First Man este adicălea un film despre cum fu omul care a pus primul pasul pe praful lunar, un pas mic dar mare pentru omenire.
Anume filmul e mai puțin despre glorioasa aventura spațială, stați liniștiți, nu lipsește, și mai mult despre omul Neil Armstrong în particular.
Desigur e nevoie și de astfel de filme, numai că sunt tare greu de făcut, căci nu e simplu să fii și Hero și uman în ochii publicului.
Si pe ansamblu filmul ratează obiectivul. Scenariștii (iarăși mă întreb, chiar nu se mai găsesc scenariști în America?) în loc să dezvolte personajul, așa cum zicea profa de română, baga o găselniță ieftină, cu un copil pierdut de familia Armstrong și cum i-a marcat acest lucrul viața. Eu sunt sigur că pierderea unui copil e o tragedie, dar să faci din asta firul narativ în povestea unei realizări magnifice precum o expediție pe Lună, e total nepotrivit și calea spre eșec a filmului.
Lipsit practic de orice dramă, filmul povestește cuminte ca un oarecare teleplay de dupamiaza cum a fost cu astronauții americani și misiunile Apollo.
În concluzie, foarte puțin raportat la ce putea sa fie.
Dacă sunteți pasionați de poveștile despre explorarea spațiului, puteți merge, și o sa găsiți ceva care sa va placa în film. Dacă nu, nu.

Darkest Hour

Darkest Hour, USA, UK 2017, regia Joe Wright, cu Gary Oldman

1940, mai. Germania a invadat Franta. Care nu face față. Trupele britanice exepediționare sunt încercuite. Operațiunile din Norvegia sunt un fiasco. Totul pare pierdut pentru Marea Britanie.
Winston Churchill preia conducerea guvernului britanic în aceste momente. Un domn în vârstă, nu foarte popular, temperamental, și care nici nu face mari eforturi să placă celor din jur.
Istoria l-a validat pe acest om, nu ușor de caracterizat, și de aceea un personaj dramatic greu.
Filmul este un one man show, Gary Oldman personificând pe Churchill, la superlativ fără îndoială. O candidatură cu greutate  la Oscar pentru cel mai bun actor.

Le redoutable

 Le redoutable, Franta 2017, regia Michel Hazanavicius, cu  Louis Garrel, Stacy Martin, Bérénice Bejo

Pe final de an un regal cinematografic avand autor pe Michel Hazanavicius si subiect pe legenda cinematografieie franceze Jean-Luc Godard.

Nu stii ce sa admiri mai intai: jocul inspirat cu formele expresiei artistice caracteristice lui Godard, ironia fina a scenariului, actorii senzationali in recrearea personajelor.

Un Godard aflat in momentul crizei artistice, dorind sa se reinventeze, aflat sub impresia evenimentelor manifestatiilor din Franta anului 1968. Un Godard din perspectiva tinerii sale sotii Anna Wiazemski, o perspectiva intima, singura care poate sa aduca in uman zbuciumul unui geniu  ajuns la un moment in care se lasa stapanit de angoasele existentei.

Cinematografie franceza cu ce are ea mai bun.

American Made/Barry Seal: Trafic în stil american

American Made/Barry Seal: Trafic în stil american , USA 2017, regia Doug Liman, cu Tom Cruise, Domhnall Gleeson, Sarah Wright,


Tom Cruise arată în acest film că încă este actorul șarmant pe care îl știm încă din Top Gun. Sub bagheta inspirată a lui Doug Liman (au mai lucrat împreună în excelentul SF  Edge of tomorrow).

E un film bazat pe o poveste adevărată. Barry Seal a fost un personaj real implicat în afacerile murdare ale Statelor Unite din America Centrală, unde limita dintre cei buni și cei răi, ce e corect și ce e incorect, e greu de stabilit. O poveste cu droguri, arme și politică.

Dar mai ales o poveste cu ritm, cu un absurd (al politicii) bine subliniat în fiecare scenă. Cu un Tom Cruise care te face să te întrebi ce fel de om este acela care intră în combinațiile pe care le povestește filmul. În definitiv, tot filmul, personajul Barry Seal este un om decent, în care se recunoaște probabil majoritatea cetățeanului mediu, dar care ... o să vedeți voi ce face.
De notat și pretația lui Domhnall Gleeson în rol de agent CIA, cu totul special.

Xingu, Festivalul ambasadelor

In week end-ul trecut (9-10 septembrie) am fost la festivalul de film al ambasadelor.

Am ales un film Brazilian, Xingu. Filmul are o poveste puternica, adevarata, a celor trei frati Villas Boas, Claudio, Orlando si Leonardo, care exploreaza Amazonul incepand cu anii 1940, ajungand sa fie promotorii ideii de protectie a vietii triburilor aborigene. Datorita eforturilor lor a fost reata rezervatia Xingu (un teritoriu mare cam cat Belgia) care se bucura de autonomie, si unde continua sa se dezvolte nestingerit viata si cultura triburilor amazoniene.
Un efort extraordinar, care a presupus multa daruire, abordare pragmatica, uneori compromisuri. De altfel aceasta este si principala scadere a filmului. Incercand sa prezinte toate fatetele activitatii fratilor Villas Boas, care a presupus si compromisuri, sau actiuni pe care dintr-o anumita perspectiva astazi nu le-am considera morale, filmul devine uneori confuz. In rest, numai cuvinte bune, cinematografia reuseste sa surprinda statura si drama acestor eroi contemporani noua.

Am vazut si un film suedez "En underbar jävla jul" tradus in engleza Holly Mess. O familie respectabila de suedezi este invitata sa petreaca Craciunul la fiul lor. Care traieste cu iubitul sau gay. Dar si cu o fata care va avea un copil fata de care cei doi se declara mandrii "tata". Iubitul are la randul sau un tata imigrant din  Grecia,  care este divortat de sotia suedeza, invitata si ea, care vine la petrecere cu tanarul amant, care este arab. In acest haos multicultural desigur e usor sa se faca ceva comedie de situatie. Si de a se prezenta o viziune edulcorata si optimista a multiculturalismului.

The Founder, Fondatorul

The Founder, Fondatorul, USA 2016, regia John Lee Hancock, cu Michael Keaton, John Carroll Lynch, Nick Offerman

The Founder este un film despre Ray Kroc cel care a făcut din McDonalds o rețea de fast food de importanță națională în Statele Unite și a pus bazele dezvoltării ei internaționale.
Desigur Ray Kroc este un erou, dar un erou al capitalismului victorios, a cărui morală este eficiența economică. Genul de personaj pe care nu e neapărat să-l placi.
E un film care pune în valoare la maximum talentul actoricesc al lui Michael Keaton, și chiar merită să vedeți filmul pentru asta.
Îi dau replica, excelent, în rolurile fraților McDonald, cei care au stat la baza afacerii, John Carroll Lynch și Nick Offerman. Ei sunt cei care fac afaceri în vechiul stil și conflictul lor cu Ray Kroc este delicios, fie că vă place sau nu să mâncați la McDonald.

Jackie

Jackie, USA 2016, regia Pablo Larrain, cu Natalie Portman, Peter Sarsgaard

Jackie este un film care se vrea sofisticat, facut cu gandul la Oscaruri. Intr-adevar drama personala a sotiei presedintelui american J.F. Kennedy, asasinat in 1963, in contextul acestui eveniment dramatic, este un subiect de film extraordinar.
Este ocazia de a diseca, in circumsatante cu totul extraordinare, un caracter in ipostaza de femeie, Prima Doamna, sotie, vaduva, mama, crestina, si, de ce nu, personaj histrionic. O abordare psihologizanta compusa ca la carte.
Un film ofertant, si extraordinar facut ca realizare actoriceasca, pentru Natalie Portman (care se transforma in Jackie Kennedy), cu un partener pe masura in Peter Sarsgaard in rolul lui Bobby Kennedy, fratele presedintelui asasinat.
Totusi este e un film care isi propune foarte mult (prea mult) pentru spatiul unei povesti cinematografice, care devine astfel oarecum fara miza pentru spectator, pierdut in multimea de nuante. Mirajul Camelotului, servit ca explicatie in final, pentru a uni oarecum acest melanj, explica orice si nimic.

Snowden

Snowden, Franța, Germania, USA 2016, regia Oliver Stone, cu Joseph Gordon-Levitt

Pst! Pst! Mă urmăresc? ...!?
Americanii desigur! Agențiile de spionaj de spionaj americane în mod sigur știu că ați citit acest post pe blog.
Dacă mai aveți curajul să continuați, și nu ați închis imediat calculatorul, de frica agenturilor străine, o să vă spun că nu vă recomand să vedeși acest film nici măcar online.
Snowden e celebrul fost spion (acum orice geek cu computer se crede spion dacă lucrează pentru guvern și hacker dacă nu) care a dat pe goarnă că guvernul USA ascultă toate comunicațiile electronice din lume, ba mai mult, pot intra și pe computatorul tău de acasă să vadă ce filme porno ți-ai mai descărcat.
Faptul în sine e destul de nasol, și la vremea sa a trezit multă mânie.
Filmul, dimpotrivă, nu stârnește niciun interes. Scenariul e plin de toate clișeele imaginabile despre cum evoluează personajul de la entuziasmul inițial la problematizarea morală a job-ului pe care îl face, sau cât de rău e guvernul american care lovește tot felul de ținte nevinovate în acțiunile sale.
Oliver Stone putea mai mult pe vremuri decât să facă un fel de docudramă cu buget mare, cum e filmul ăsta.

The Theory of Everything

The Theory of Everything, USA, UK 2014, regizor James Marsh, cu Eddie Redmayne, Felicity Jones

Filmul are o poveste adevărată şi zguduitoare. Este povestea celebrului Stephen Hawking, dar mai ales a soţiei sale care l-a sprijinit în viaţă. Povestea unui sacrificiu de sine. Oricât de geniu este Stephen Hawking este şi mai genial faptul că în spatele său a fost o soţie care l-a sprijinit şi suportat, în ciuda handicapului care ar fi alungat pe oricine altcineva. Stephen Hawkings este rezultatul geniului său cât şi al sacrificiului soţiei sale, pentru că în lipsa unei vieţi personale "normale", e puţin probabil că am fi avut un renumit Stephen Hawkings, ci doar un caz clinic într-un spital specializat în asistarea persoanelor cu dizabilităţi.

Desigur oamenii nu sunt îngeri, există umbre în această poveste, dar aşa este în definitiv viaţa.

Felicity Jones merita şi ea un Oscar pentru acest film, dar a fost mare aglomeraţie de roluri bine făcute în acest an la Oscaruri.

Big Eyes, Ferestrele sufletului

Big Eyes, Ferestrele sufletului, USA 2014, regia Tim Burton, cu Amy Adams si Christoph Waltz,

Tim Burton paraseste ceea ce stie el sa faca el mai bine, filme fantastice, si vine pe taramul biografiilor. Big Eyes este o poveste biografica a pictoritei Margaret Keane si a sotului sau. Totusi povestea e din categoria a ceea ce Tim Burton iubeste sa faca: sa ecranizeze povesti in care aparenta si realitatea se afla in conflict. 

Daca Tim Burton pare un pic stresat ca e pe un teren care nu  e al lui in realizarea de film, si livreaza o regie doar corecta, in care o sa recunoateti in cand in cand obsesiile sale despre familia perfecta a anilor 1950, filmul ramane unul memorabil si care merita sa fie vazut prin cei doi actori care tin rolurile principale. Amy Adams nu a luat degeaba Globul de Aur pentru ca este stralucitoare in a fi femeia anilor 1950, capabila, talentata, dar speriata de a-si juca cartile intr-o lume a barbatilor.

Christoph Walz este Walter Keane, sotul artistei,  fermecator si in acelasi tip cinic exploatator al talentului sotiei sale.

Si prin cei doi o sa traiti drama lumii noastre cotemporane in care marketing-ul si public relations au devenit mai importante decat produsul in sine.

The Imitation Game, Jocul codurilor

The Imitation Game, Jocul codurilor, Marea Britanie, USA 2014, regia Morten Tyldum, cu Benedict Cumberbatch, Keira Knightley

Fără îndoială lui Benedict Cumberbatch îi stă bine în roluri de geniu dus cu pluta, şi fie şi numai pentru asta merită să vedeţifilmul. În plus povesea istorică, în sine, despre felul cum savantul  Alan Turing a spart codul de criptare al germanilor de pe maşinile Enigma din timpul celui de al doilea război mondial, construind şi primul computer,  este suficient de pasionantă.

Totuşi trebuie să avertizez, pentru a nu exista şi dezamăgiri,  că filmul este  în sine un fel de docudramă mai sofisticată, unde recrearea unui anumit moment istoric ţine loc de dramă. Căci drama personală a savantului Alan Turing, practic un inadaptat social, şi homosexual (absolut inacceptabi în contextul epocii), este tratată destul de superficial.

American Sniper

American Sniper, USA 2014, regia Clint Estwood, cu Bradley Cooper

Se pare ca e weekend-ul filemlor de razboi. America traieste cu obsesia razboaielor sale, iar producatorii de filme vor sa exploateze aceasta obsesie. America Sniper este inca un film care vrea sa impresioneze cu tema soldatului intors din lupta (din Irak). O poveste adevarata a unui SEAL, Chris Kyle. 

Desi sunt un admirator al lui Clint Estwood, American Sniper nu este decat inca un film. Ceva scene de lupta care insa nu se remarca prin nimic. Ceva angoase si tahicardii la intoarcerea eroului acasa, dar atat de putin explicate in psihologia personajului incat par doar exercitiul unui ritual. Nimic comparabil cu un The Deer Hunter, ca exemplu.

Unbroken

Unbroken, USA 2014, regia Angelina Jolie, 

Angelina Jolie a anuntat ca vrea sa se ocupe serios de regie si vine sa ne convinga cu acest film. Un film biografic despre pataniile din al doilea razboi mondial ale unui sportiv olimpic american, Louis Zamperini, cu origini italiene, care cade prizonier la japonezi.

Filmul e facut corect, scenele de pace care descriu formarea caracterului sportiv al eroului au chiar un placut parfum de epoca. Insa filmul nu reuseste sa se ridice, in rest, cu nimic peste mediocritatea obisnuitelor povesti cu sodati americani ajunsi prizonieri, care se impun prin caracter dusmanilor. Ca sa nu mai vorbim ca freza eroului prinipal e intacta dupa cativa ani de prizonierat.

Se-nalta vantul, Kaze tachinu, (Anim'Est)

Se-nalta vantul, Kaze tachinu, (Anim'Est), Japonia 2013, regia Hayao Miyazaki

Tot de pe meleagurile Japoniei, ca si Gradina de cuvinte,  vine si acest film. Numele realizatorului impune fara indoiala. Hayao Miyazaki este cel mai celebru, premiat si fara indoiala valoros realizator de animatii din Japonia.

Prezentat si sub numele englez Wind rises filmul este o biografie romantata si extrem de reverentioasa (prea reverentioasa as zice eu) a inginerului japonez Jiro Horikoshi, cel care a proiectat celebrele avioane de vanatoare japoneze din al doilea razboi mondial, cunoscute sub numele american de Zero.

Mult prea preocupat sa-si preamareasca eroul, regizorul cam uita sa fie imaginativ asa cum a fost in capodopera sa oscarizata Spirited Away, sau fie ca in succesele de public cu Nausicaa sau Totoro. Desi are momentele lui bune, mai ales intalnirile imaginare dintre Jiro si pionierul aviatiei Battista Caproni, filmul nu este printre cele mai rusite ale lui Miyazaki.