Le Mépris

 

Deoarece Jean-Luc Godard nu mai este printre noi, o cronică la un film, Le Mépris, pe care, dacă o să-l vedeți, o să înțelegeți de ce Godard  este unul dintre cei mai importanți regizori din toate timpurile.

E un film care sigur o sa va placă, e Brigitte Bardot, foarte sexy, dar o sa remarcați ca celebra actrița nu era numai foarte frumoasa, ci și extrem de expresivă în fata camerei de filmat, e filmat în parte la vila Malaparte din Capri, un loc feeric, muzica lui Delerue e sublimă.

Dar este mai ales Godard, care organizează o experiență vizuală complexă pentru a reda ceva care nu poate fi prins decât în gesturi și imagini subtile, disoluția unui cuplu. Din ea și el într-o intimitate stridentă pentru spectator, cei doi eroi ai filmului devin, scenă cu scenă, doi străini.

Le dernier metro

 

 Le dernier metro, 1980 François Truffaut, cu Catherine Deneuve și Gerard Depardieu 

Acesta este un film al lui Truffaut pe care îl recomand 100% spectatorului de astăzi.

É o drama din Franța sub ocupație germana. O actriță de teatru (Catherine Deneuve) căsătorită cu proprietarul evreu al unui teatru, preia conducerea afacerii în vremurile grele ale ocupației. Soțul său este oficial fugit din tara, dar realitatea este ca sta ascuns în subsolul teatrului. Pentru a supraviețui teatrul are nevoie de o vedeta, și astfel este angajat pentru cea mai noua montare un tânăr actor în voga (Gerard Depardieu). 

Între cei doi actori se înfiripa o idila, aceasta sub ochii soțului care conduce încă teatrul din pivnița unde este ascuns.

Prin subiectul său filmul se potrivește mănușă lui Truffaut. Stilul sau teatral are aici deplina justificare. "Viata e o scena" are în aceasta drama un înțeles cât se poate de concret. Granita dintre scena și viata, granita dintre rolurile pe care personajele și le asuma pentru a supraviețui în condițiile ocupației, este aici anulata. 

Pe de alta parte, probabil , regizorul putea și sa lipsească în acest film, pentru ca este filmul lui Catherine Deneuve, aflata în momentul de apogeu al carierei artistice, susținând perfect rolul femeii îndrăgostite de tânărul partener de scena, femeii gata sa se sacrifice pentru soțul ascuns în pivniță, dar mai ales gata sa facă orice pentru a asigura supraviețuirea teatrului. Replica o da, la acel moment, foarte tânărul Gerard Depardieu, care își dovedește încă de atunci talentul care l-a condus la statutul de mare  vedetă a cinematografiei franceze. 

Jules et Jim

 

François Truffaut, Jules et Jim

Continui cu această trecere prin cinematografia lui Truffaut, cu Jules et Jim.

Este o poveste care la vremea sa probabil a scandalizat: o poveste de dragoste în trei, doi bărbați care iubesc aceeași femeie. O poveste care începe înainte de Primul Război mondial și continuă pana în anii 1930.

Jules (Oskar Werner) e un austriac, Jim (Henri Serre) e francez și amândoi o iubesc pe Catherine (Jeanne Moreau).

Pentru a nu o pierde pe foarte instabila emoțional Catherine, cei doi bărbați, altfel foarte buni prieteni, trăiesc într-un menaj "a trois".

Un subiect foarte provocator pentru 1960, nimic interesant astăzi.

Probabil e filmul lui Truffaut pe care nu pot să-l recomand sub nicio forma spectatorului de astăzi. Soluții narative ușurele, multă corespondenta scrisa, multă voce din off, scene tăiate teatral, puțină emoție.

Jeanne Moreau nu este deloc charismatica, doar Oskar Werner încearcă sa dea ceva credibilitate poveștii.

E genul de film ridicat în slavi de critici, dar pe care putina lume cred ca l-a văzut. 

Domicile conjugal

 

Domicile conjugal, François Truffaut

François Truffaut a făcut din tânărul actor Jean-Pierre Léaud, cel pe care îl descoperise pentru Le quatre cents coups, un actor fetiș, utilizat în 6 filme, care urmăresc același personaj, Antoine Doinel, la diverse vârste. 

In Domicile conjugal este vârstă mariajului. 

Truffaut face o disecție aproape didactica a cuplului conjugal, de la entuziasmul începutului, la plictiseli, subtile lupte de putere, probleme cotidiene, trădări, despărțire, și re-unire. 

Meritul filmului constă în detalii, Truffaut este foarte atent la gesturile subtile. Și o ironie care face filmul sa se exprime voios cu un aer de comedie. Scene precum întâlnirea tânărului insuratel, cu doar un an de mariaj, cu socrul, la bordel, sau finalul cu o scena furtunoasa de cuplu care se lasă cu lucruri aruncate pe scările comune ale imobilului, comentată de vecina binevoitoare "în sfârșit se iubesc cu adevărat", sunt sarea și piperul filmului. 

Ce nu funcționează? Tocmai actorul fetiș al lui Truffaut. Acesta joacă cu un aer afectat, exagerat de teatral, joc, care, in contextul în care Truffaut filmează oricum aproape didactic teatral el însuși, nu face decât să strice din plăcerea acestui film. 

Les quatre cents coups

 

François Truffaut, Le quatre cents coups

Sigur, când citim numele lui Truffaut, ne gândim la cele mai lăudate creații ale cinematografiei franceze, perioada Nouvelle Vague, când creatorii francezi dădeau tonul în cinematografie.

Dar mai sunt filmele lui Truffaut actuale?  Cum le receptez astăzi, dincolo de reverența pe care o facem regizorului pentru locul său în istoria cinematografiei? 

Le quatre cents coups é filmul cu care Truffaut a luat premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes în 1959, adică filmul cu care Truffaut a devenit "mare".

E povestea unui copil - adolescent, care merge pe drumul greșit. O familie disfuncțională, anturajul, totala neînțelegere din partea educatorilor, îl trimit pe tânărul Antoine Doinel (jucat excepțional de actorul copil  Jean-Pierre Léaud) la o instituție de reeducare.

Dramă social-psihologică a ratării integrării în societate pentru un tânăr, genul era probabil proaspăt în 1959, astăzi nu mai trezește același entuziasm. 

Rămâne fără îndoială actual  modul de a filma a lui Truffaut, aproape de un documentar, combinat cu tot felul de unghiuri subiective, totul conferind filmului o valoare artistica care poate fi gustata și de spectatorul contemporan. Combinat cu o imersiune pricepută în lumea copilăriei. 

În concluzie, dacă treceți de inevitabila patină a timpului data de subiectul preponderent social, vă puteți încă bucura de nervul cu care filmează Truffaut. 

Apocalypse Now tocmai a făcut 40 de anisori

Scena de deschidere pentru unul dintre cele mai intrigante filme din istoria cinematografiei. 

Daca ai un job de rahat, uita-te la „Runaway Train” - Cinemateca

Filmul e o capodoperă realizată, în 1985, de Andrei Konchalovsky, pe vremea când din mare regizor sovietic devenise mare regizor internațional și făcea filme la Hollywood. Din acea vreme, din creația lui  Konchalovsky, cinefilii țin minte mai ai ales pe savurosul „Tango and Cash”. Dar „Runaway train” ar merita mai multă atenție. E un fel de tragedie greacă grefată pe un film de acțiune cu evadați dintr-o închisoare de maximă siguranță din Alaska.
Ocazie pentru Jon Voigt, Globul de aur pentru acest rol, și Eric Roberts să facă niște momente memorabile.
În fragmentul pe care îl dau aici, îl vedeți pe Voigt într-un discurs care face mai mult decât miile de discursuri motivaționale (toate niște aiureli) pe care le-ați auzit în viața voastră. Savurați....

Catch 22

Pentru ca am citit cartea Catch 22, unul dintre romanele fanion ale literaturii americane, evident ca nu am putut rata filmul. Filmul este o surpriza placuta, caci stie sa redea pe deplin umorul ironic si absurd al romanului, modalitate de condamnare a absurditatii razboiului.

Din carte au fost selectate  in mod inteligent scenele cele mai bune de exploatat cinematografic asa ca povestea nu treneaza deloc.

Veti rade, dar va veti si ingrozi de absurdul razboiului. Si nu puteti decat sa luati o barca sa vasliti pina in Suedia ca Yossarian.

Plus va veti delecta cu aparitiile de tinerete ale unor actori care au devenit celebri pe parcurs, Alan Arkin, Martin Sheen sau John Voigt. Bonus o aparitie ca actor a lui Art Garfunkel si un Orson Welles la batranete.

Crematoriul

La capitolul Cinemateca doua vorbe despre un film puţin cunoscut la noi, dar care mie mi-a făcut o impresie profundă: Crematoriul (în cehă Spalovač mrtvol).

E un film regizat  de Juraj Herz, adaptat după un roman de Ladislav Fucks, cu acelaşi titlu.

Filmul e făcut în 1969 pe vremea când şcoala cehă de film făcea furori în lume.

Eu nu cunosc vreun film care să descrie mai bine ceea ce Hanna Arendt numea "banalitatea răului". Un film cu accente horror, care descrie, în filmări de o uluitoare inventivitate, transformarea unui modest administrator al unui crematoriu în "bestia umană".

Cine e curios să citească şi cartea o poate găsi în engleză aici.

Nimic nou pe frontul de vest/All Quiet on the Western Front

O sa inaugurez o noua rubrica "Cinemateca". Cu filme mai vechi din cinemateca personala. Mai vechi, adica mai vechi de 2008, cand am inceput sa scriu pe acest blog  :o)

Nimic nou pe frontul de vest este un titlu care spune ceva la multa lume. In principal datorita prestigiului cartii lui Erich Maria Remarque. 

Filmul a luat si el un Oscar pentru regie la vremea lui in 1930.

Filmul se inscrie in atmosfera pacifista a epocii. Un film de condamnare a razboiului.

Privitorul de astazi nu mai este probabil la fel de impresionant. In istoria noastra exista inca un razboi mondial care a aratat ca umanitatea nu invata nimic din marele masacre si este capabila sa puna la cale altele inca si mai mari. Probabil avem o constiinta istorica mai cinica.

Mijloacele de expresie cinematografica sunt din categoria exploatarii momentului exemplar, simbolic. Cum mijloacele cinematografice au evoluat si sunt astazi mai "subliminale", filmul apare, poate, astazi ca artificial.

Totusi merita vazuta aceasta colectie de scene simbol: Ayres (personajul principal) prins intr-un crater de obuz impreuna cu omul pe care il omorase; prima intalnire intre veterani si recruti; infanteristi secerati de mitraliere; lumina lunii care inoata impreuna cu fermiere frantuzoaice; discursul pacifist al lui Ayres; si culminand cu impuscarea  unui soldat care dorea sa atinga un fluture.

Dau mai jos, ca exemplu, ultima scena.