Producțiile „Dacii” împreună cu „Columna” (1968) și „Burebista” (1980) sunt cele trei filme cu subiect din antichitatea „daco-romană” produse sub regimul comunist. Sunt produse cu încărcătură ideologică, reprezentative pentru ideologia promovată de către sistemul comunist, în special la ceea ce se poate numi, cu privire la producția de film a perioadei respective, ca fiind seria epopeii naționale.
Deoarece Jean-Luc Godard nu mai este printre noi, o cronică la un film, Le Mépris, pe care, dacă o să-l vedeți, o să înțelegeți de ce Godard este unul dintre cei mai importanți regizori din toate timpurile.
E un film care sigur o sa va placă, e Brigitte Bardot, foarte sexy, dar o sa remarcați ca celebra actrița nu era numai foarte frumoasa, ci și extrem de expresivă în fata camerei de filmat, e filmat în parte la vila Malaparte din Capri, un loc feeric, muzica lui Delerue e sublimă.
Dar este mai ales Godard, care organizează o experiență vizuală complexă pentru a reda ceva care nu poate fi prins decât în gesturi și imagini subtile, disoluția unui cuplu. Din ea și el într-o intimitate stridentă pentru spectator, cei doi eroi ai filmului devin, scenă cu scenă, doi străini.
François Truffaut, Jules et Jim
Continui cu această trecere prin cinematografia lui Truffaut, cu Jules et Jim.
Este o poveste care la vremea sa probabil a scandalizat: o poveste de dragoste în trei, doi bărbați care iubesc aceeași femeie. O poveste care începe înainte de Primul Război mondial și continuă pana în anii 1930.
Jules (Oskar Werner) e un austriac, Jim (Henri Serre) e francez și amândoi o iubesc pe Catherine (Jeanne Moreau).
Pentru a nu o pierde pe foarte instabila emoțional Catherine, cei doi bărbați, altfel foarte buni prieteni, trăiesc într-un menaj "a trois".
Un subiect foarte provocator pentru 1960, nimic interesant astăzi.
Probabil e filmul lui Truffaut pe care nu pot să-l recomand sub nicio forma spectatorului de astăzi. Soluții narative ușurele, multă corespondenta scrisa, multă voce din off, scene tăiate teatral, puțină emoție.
Jeanne Moreau nu este deloc charismatica, doar Oskar Werner încearcă sa dea ceva credibilitate poveștii.
E genul de film ridicat în slavi de critici, dar pe care putina lume cred ca l-a văzut.
François Truffaut, Le quatre cents coups
Sigur, când citim numele lui Truffaut, ne gândim la cele mai lăudate creații ale cinematografiei franceze, perioada Nouvelle Vague, când creatorii francezi dădeau tonul în cinematografie.
Dar mai sunt filmele lui Truffaut actuale? Cum le receptez astăzi, dincolo de reverența pe care o facem regizorului pentru locul său în istoria cinematografiei?
Le quatre cents coups é filmul cu care Truffaut a luat premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes în 1959, adică filmul cu care Truffaut a devenit "mare".
E povestea unui copil - adolescent, care merge pe drumul greșit. O familie disfuncțională, anturajul, totala neînțelegere din partea educatorilor, îl trimit pe tânărul Antoine Doinel (jucat excepțional de actorul copil Jean-Pierre Léaud) la o instituție de reeducare.
Dramă social-psihologică a ratării integrării în societate pentru un tânăr, genul era probabil proaspăt în 1959, astăzi nu mai trezește același entuziasm.
Rămâne fără îndoială actual modul de a filma a lui Truffaut, aproape de un documentar, combinat cu tot felul de unghiuri subiective, totul conferind filmului o valoare artistica care poate fi gustata și de spectatorul contemporan. Combinat cu o imersiune pricepută în lumea copilăriei.
În concluzie, dacă treceți de inevitabila patină a timpului data de subiectul preponderent social, vă puteți încă bucura de nervul cu care filmează Truffaut.
