Afiș publicitar al filmului Dacii (din revista „Cinema” 3/1967)
Producțiile „Dacii” împreună cu „Columna” (1968) și „Burebista” (1980) sunt cele trei filme cu subiect din antichitatea „daco-romană” produse sub regimul comunist. Sunt produse cu încărcătură ideologică, reprezentative pentru ideologia promovată de către sistemul comunist, în special la ceea ce se poate numi, cu privire la producția de film a perioadei respective, ca fiind seria epopeii naționale.
Deoarece Jean-Luc Godard nu mai este printre noi, o cronică la un film, Le Mépris, pe care, dacă o să-l vedeți, o să înțelegeți de ce Godard este unul dintre cei mai importanți regizori din toate timpurile.
E un film care sigur o sa va placă, e Brigitte Bardot, foarte sexy, dar o sa remarcați ca celebra actrița nu era numai foarte frumoasa, ci și extrem de expresivă în fata camerei de filmat, e filmat în parte la vila Malaparte din Capri, un loc feeric, muzica lui Delerue e sublimă.
Dar este mai ales Godard, care organizează o experiență vizuală complexă pentru a reda ceva care nu poate fi prins decât în gesturi și imagini subtile, disoluția unui cuplu. Din ea și el într-o intimitate stridentă pentru spectator, cei doi eroi ai filmului devin, scenă cu scenă, doi străini.
Le dernier metro, 1980 François Truffaut, cu Catherine Deneuve și Gerard Depardieu
Acesta este un film al lui Truffaut pe care îl recomand 100% spectatorului de astăzi.
É o drama din Franța sub ocupație germana. O actriță de teatru (Catherine Deneuve) căsătorită cu proprietarul evreu al unui teatru, preia conducerea afacerii în vremurile grele ale ocupației. Soțul său este oficial fugit din tara, dar realitatea este ca sta ascuns în subsolul teatrului. Pentru a supraviețui teatrul are nevoie de o vedeta, și astfel este angajat pentru cea mai noua montare un tânăr actor în voga (Gerard Depardieu).
Între cei doi actori se înfiripa o idila, aceasta sub ochii soțului care conduce încă teatrul din pivnița unde este ascuns.
Prin subiectul său filmul se potrivește mănușă lui Truffaut. Stilul sau teatral are aici deplina justificare. "Viata e o scena" are în aceasta drama un înțeles cât se poate de concret. Granita dintre scena și viata, granita dintre rolurile pe care personajele și le asuma pentru a supraviețui în condițiile ocupației, este aici anulata.
Pe de alta parte, probabil , regizorul putea și sa lipsească în acest film, pentru ca este filmul lui Catherine Deneuve, aflata în momentul de apogeu al carierei artistice, susținând perfect rolul femeii îndrăgostite de tânărul partener de scena, femeii gata sa se sacrifice pentru soțul ascuns în pivniță, dar mai ales gata sa facă orice pentru a asigura supraviețuirea teatrului. Replica o da, la acel moment, foarte tânărul Gerard Depardieu, care își dovedește încă de atunci talentul care l-a condus la statutul de mare vedetă a cinematografiei franceze.
Continui cu această trecere prin cinematografia lui Truffaut, cu Jules et Jim.
Este o poveste care la vremea sa probabil a scandalizat: o poveste de dragoste în trei, doi bărbați care iubesc aceeași femeie. O poveste care începe înainte de Primul Război mondial și continuă pana în anii 1930.
Jules (Oskar Werner) e un austriac, Jim (Henri Serre) e francez și amândoi o iubesc pe Catherine (Jeanne Moreau).
Pentru a nu o pierde pe foarte instabila emoțional Catherine, cei doi bărbați, altfel foarte buni prieteni, trăiesc într-un menaj "a trois".
Un subiect foarte provocator pentru 1960, nimic interesant astăzi.
Probabil e filmul lui Truffaut pe care nu pot să-l recomand sub nicio forma spectatorului de astăzi. Soluții narative ușurele, multă corespondenta scrisa, multă voce din off, scene tăiate teatral, puțină emoție.
Jeanne Moreau nu este deloc charismatica, doar Oskar Werner încearcă sa dea ceva credibilitate poveștii.
E genul de film ridicat în slavi de critici, dar pe care putina lume cred ca l-a văzut.
François Truffaut a făcut din tânărul actor Jean-Pierre Léaud, cel pe care îl descoperise pentru Le quatre cents coups, un actor fetiș, utilizat în 6 filme, care urmăresc același personaj, Antoine Doinel, la diverse vârste.
In Domicile conjugal este vârstă mariajului.
Truffaut face o disecție aproape didactica a cuplului conjugal, de la entuziasmul începutului, la plictiseli, subtile lupte de putere, probleme cotidiene, trădări, despărțire, și re-unire.
Meritul filmului constă în detalii, Truffaut este foarte atent la gesturile subtile. Și o ironie care face filmul sa se exprime voios cu un aer de comedie. Scene precum întâlnirea tânărului insuratel, cu doar un an de mariaj, cu socrul, la bordel, sau finalul cu o scena furtunoasa de cuplu care se lasă cu lucruri aruncate pe scările comune ale imobilului, comentată de vecina binevoitoare "în sfârșit se iubesc cu adevărat", sunt sarea și piperul filmului.
Ce nu funcționează? Tocmai actorul fetiș al lui Truffaut. Acesta joacă cu un aer afectat, exagerat de teatral, joc, care, in contextul în care Truffaut filmează oricum aproape didactic teatral el însuși, nu face decât să strice din plăcerea acestui film.
Sigur, când citim numele lui Truffaut, ne gândim la cele mai lăudate creații ale cinematografiei franceze, perioada Nouvelle Vague, când creatorii francezi dădeau tonul în cinematografie.
Dar mai sunt filmele lui Truffaut actuale? Cum le receptez astăzi, dincolo de reverența pe care o facem regizorului pentru locul său în istoria cinematografiei?
Le quatre cents coups é filmul cu care Truffaut a luat premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes în 1959, adică filmul cu care Truffaut a devenit "mare".
E povestea unui copil - adolescent, care merge pe drumul greșit. O familie disfuncțională, anturajul, totala neînțelegere din partea educatorilor, îl trimit pe tânărul Antoine Doinel (jucat excepțional de actorul copil Jean-Pierre Léaud) la o instituție de reeducare.
Dramă social-psihologică a ratării integrării în societate pentru un tânăr, genul era probabil proaspăt în 1959, astăzi nu mai trezește același entuziasm.
Rămâne fără îndoială actual modul de a filma a lui Truffaut, aproape de un documentar, combinat cu tot felul de unghiuri subiective, totul conferind filmului o valoare artistica care poate fi gustata și de spectatorul contemporan. Combinat cu o imersiune pricepută în lumea copilăriei.
În concluzie, dacă treceți de inevitabila patină a timpului data de subiectul preponderent social, vă puteți încă bucura de nervul cu care filmează Truffaut.
Cum in cinema nu mai avem voie, m-am consolat aceste zile cu festivalul We are one. O inițiativa foarte interesanta, de festival de film pe YouTube. Deoarece multe festivaluri de film din lume au fost anulate pe motiv de Pandemie, organizatorii de festivaluri au fost invitați sa trimită cate un film pentru acest festival organizat pe youtube. Desigur problema obținerii drepturilor de difuzare mondiala prin youtube a limitat selecția, totuși au fost destule filme interesante. Eu am văzut două (plus ceva short-uri de animație)
Eeb allay ooo. Un film indian, dar nu din acelea în care se canta și dansează. Prin tema sociala și prin mijloace cinematografice ar sta foarte bine alături de filmele neorealismului italian. Un tânăr își cauta drumul în viata atras de mirajul marelui oraș. Obține o slujba modesta de "sperietor de maimute". Cine știe India, știe și ca în orașe maimuțele care vagabondeaza, precum câinii la noi, sunt o mare problema. Dar nimeni nu se atinge de ele date fiind interdicțiile religioase. Totuși, pe lângă instituții publice, zone foarte centrale, turistice, sunt puși "sperietori de maimute", care sa mai descurajeze aceste mamifere gata sa fure tot ce pot de la oameni, uneori chiar agresive. Tânărul nostru e inteligent, dornic să-și facă treaba, fie și umila sa slujba, politicos, sociabil, într-un cuvânt plin de calități. Totuși India nu este locul unde un om plin de calități poate și sa reușească în viata... Cum situația sociala din România nu e departe de cea din India o sa empatizati repede cu personajul și ceilalți care îl înconjoară (o galerie de imigranți în marele oraș).
Katte ni furueteru ( in engleza Tremble all you want). E o poveste despre o tânără timida care, la douăzeci și ceva de ani trăiește înca iubirea secreta pentru chipeșul liceului. El este Ichi (Unu) din toate visele ei. Totuși exista și un coleg de birou, care își arata interesul pentru ea - în agenda de telefon este Ni (Doi). O poveste într-o Japoniei în care viata oamenilor e formala, banala, cu interacțiunea umana redusa la mai nimic.
Filmul are doua puncte tari. Cinematografic este foarte frumos construit, lumea interioara a eroinei fiind marcata în scene suprarealiste care se petrec în banalul cotidian, oarecum amintind de mai vechiul succes franțuzesc, Amelie, dar efectul este mult mai puternic în contextul lumii foarte ordonate și frustre a citadinului japonez.
Pe de alta parte este actrița Mayu Matsuoka, care duce rolul principal, pentru ca e un film centrat pe personaj și trăirile lui, și dacă vedeți filmul o sa intelegeti de ce e de remarcat jocul actoricesc.
Cinematografia Indiana are si un fel de Bruce Lee, gata sa infranga toti dusmanii in figuri de arte martiale. Si e chiar mai bun decat Bruce Lee! Pentru ca Tiger Shroff (asa se numeste) si danseaza. Pai se putea altfel!? Iata-l aici intr-un moment muzical cu Sraddha Kapoor.
Iar daca vreti sa vedeti cum se descurca in realitate ...
Pentru că am scris despre cartea Hollywood la Phenian, care povestește despre uimitoarea răpire a regizorului sud-coreean Shing Sang-ok pentru a fi dus să facă filme în Coreea de Nord, comunistă, iată două vorbe despre cel mai celebru film făcut de acest regizor cât s-a aflat în Coreea de Nord.
Pulgasari (scris și Bolgasari sau Polgasari) este un film inspirat pe larg de filmele japoneze din seria Godzilla. De altfel, pentru efectele speciale a fost angajat de nord-coreeni chiar studioul Toho din Japonia, cel care realiza seria Godzilla. Și aceștia au fost semi-răpiți, ei fiind angajați cu promisiunea că vor lucra pentru un film chinezesc, printr-o companie chineză, Abia mai târziu au descperit că lucrează la un film nord-coreean. Astfel că efectele speciale sunt OK pentru anul 1985.
E o poveste cu un monstru invincibil care mănâncă fier, și devine in ce în ce mai mare și mai puternic. Desigur filmul e făcut în cheie marxistă. Pulgasari, adică această Godzilla în versiune Coreea de Nord, are conștiință de clasă și ajută pe niște sărmani fermieri asupriți de lorzii locului în lupta lor de eliberare.
E unul dintre cele mai ciudate filme, un amestec de elemente de film comercial cu propagandă ideologică. Dacă vreți să vă minunați îl găsiți on-line.
Cartea junglei, 1967, este ultimul film produs de Walt Disney. Şi geniul său se simte. Din povestea dramatică a lui Kipling, Disney scoate o animaţie veselă şi colorată. Şi cine nu ştie să fredoneze, chiar şi astăzi, melodii precum The Bare Necesseties, sau I Wan'na Be Like You? Până şi vulturii, altfel personaje macabre în carte, devin un fel de staruri pop la modă în anii 1960.
The Sword in the Stone (1963) este inca un film clasic Diney de care nu imi amintesc sa-l fi vazut in copilarie. Fiind o poveste educativa inspirata de legenda regelui Arthur, este posibil ca cenzorii regimului comunist sa fi gasit ca povetele din film nu sunt potrivite pentru viitorii constructori ai patriei socialiste, si, prin urmare sa nu fi cirsulat in acea vreme pe la noi.
Desi a fost un succes de public nu e un film memorabil. Animatia este puternic influentata de stilul vremii schematic din nevoia de a taia din bugetele de productie. Din pacate nici povestea nu e prea puternica. Desi condusa de legenda regelui Arthur naratiunea este impartita in fragmente fara legatura stransa intre ele, ceea ce in plan dramatic se simte. In plus aceste momente in care e impartit filmul sunt inegale ca valoare artistica.
Ramane de amintit ca ultimul film de animatie de lung metraj lansat in timpul vietii lui Walt Disney.
Spuneam că Sleeping Beaty a fost ultima animație Disney realizată prin desen cadru cu cadru. Tehnica a avansat iar Disney era unul dintre cei care nu se sfia să apeleze la noutăți. Un sistem fotocopiere (xerox) a fost adaptat pentru realizarea animațiilor, astfel că acum cadrele puteau fi multiplicate cu intervenție umană minimă. Primul film de lung metraj în noua tehnică este 101 Dalmațieini. Urmăriți cu atenție imaginea și o să vă dați seama cum funcționează acest tip de animație. De altfel și stilul desenului este oarecum influențat de tehnică. De la stilul pictural, Disney revine la stilul mai stilizat.
Asta nu înseamnă că nu avem carcatere animate memorabile. Cruella de Vil, cea care le pune gând rău dalmațienilor din film, e probabil unul dintre cele mai cunoscute personaje negative ale cinematografiei.
Să mai spunem că filmul a fost un succes imens (filmul cu cele mai mari încasări în 1961), și e iubit și astăzi ca și tunci?
Cand vorbeam despre Lady and the Trump remarcam importanta responsabilului de design-ul imaginii, care, pentru ecranul cinemascope, trebuie sa lucreze in plus pentru a "umple" ecranul, maiestria sa putind face diferenta intre un film bun si unul slab.
In Sleeping Beauty avem o dezlantuire in domeniul frumusetii picturale a unei animatii. Daca o poveste cu printese si cavaleri trebuie sa arate intr-un anume fel, acela este felul in care arata in Sleeping Beauty. Disney a mai stabilit un standard si un model cultural cu acest film.
Este si ultimul film de lung metraj Disney realizat in tehnica clasica, pictat cadru cu cadru (1959). O munca artistica senzationala si migaloasa, dar care a condus la costuri fabuloase. Filmul, desi bine primit, va amortiza cu greu costurile.
Disney va raspunde desigur creator, in filmele urmatoare mizand pe stilizare si dezvoltarea de tehnici care sa automatizeze animatia.
Bucurati-va de aceasta capodopera a animatiei clasice!
Revin aici la seria rememorariii filmelor clasice de animație marca Disney.
Disney mai făcuse povești romantice, a se vedea Cenușăreasa, Alba ca Zăpada. Se poate lipsi o poveste romantică de personajele umane, oferind spectatorului fabulă pură? În 1955 a încercat și asta. Cu succes.
Disney dovedește, cu Doamna și vagabondul că se poate face film romantic cu doi căței. Atât de romantică încât scena cu spaghete este o scenă devenită parte a culturii universale.
Că e și prima animație cinemascope, pe ecran lat, e doar un detaliu. Un detaliu pentru spectator dar o muncă grozavă pentru animatori care au fost nevoiți să „umple” un cadru mai mare. De aici importanță maximă pentru direcția artistică care trebuia să lucreze serios la decoruri.
Ce a ieșit este considerat și astăzi o capodoperă.
(Stiu, am mai făcut o cronică la Doamana și vagabondul, dar nu rezist tentației să reiau filmul, în ordinea cronologică a filmelor clasice Disney)
Următoarea animaţiei Disney, după Alice, a fost Peter Pan. Poveste celebră. Trebuie să mărturisesc, că, nu ştiu din ce motive, nu face parte din animaţiile copilăriei mele. Poate nu am văzut-o, poate nu m-a impresionat şi nu mi-a rămas în memorie.
Personal nu o consider printre cele mai reuşite. Povestea lui Peter Pan a cântărit prea greu faţă de imaginaţia Disney şi parcă lucrurile nu se desfăşoară cu aceeaşi voiciune cunoscută din alte filme.
Totul rămâne pe umerii personajelor secundare. Mr. Smee sau căţelul familiei sunt cât se poate de simpatici. Dar parcă e cam puţin.
Totuşi, cum să nu vă placă cu ticăie ceasul lui Hook în burta crocodilului?