Probabil că în următoarele săptămâni o să-mi las o barbă impozantă. Şi nici nu o să mai mănânc plăcintă cu carne.
Dacă nu aţi priceput de ce, mărturisesc că am fost să văd „Sweeney Todd: Barbierul diabolic din Fleet Street”.
Când mergi la un film semnat Tim Burton te aştepţi la orice. „Orice” de această dată a fost un musical horror.
Desigur e o alegere şocantă. Musicalul e un gen cu o priză îndoielnică la publicul contemporan. Desigur „Sweeney Todd” nu poate fi decât un musical pentru publicul american. Eroul, sau mai degrabă antieroul, căci vorbim de un criminal în serie, face parte din folclorul anglo-saxon, iar din 1979 este un mare succes pe Broadway în versiunea adaptată de Stephen Sondheim a unei piese cu acest nume scrisă de Cristopher Bond. Pentru publicul român aceste conotaţii sunt străine.
Astfel că, deşi Tim Burton s-a străduit să mai scurteze pe ici pe colo spectacolul de pe Broadway pentru a-l face mai potrivit pentru varianta cinematografică, nu vă veţi reţine să nu vă foiţi nerăbdători în scaun să treacă mai repede câteva pasaje muzicale.
Tim Barton face un film care este în primul rând un film „negru”, şi deşi accentele comice (comedie neagră bineînţeles) nu lipsesc, este prea puţin ca să justifice lirismul muzicii, care pare uneori din alt film. Probabil, şi comentariile altora mai avizaţi privind varianta de scena confirmă, versiunea pentru scenă este mult mai umoristică.
În rest vedem tot ce ştim despre Tim Burton: atmosferă barocă, imagine tratată în culori palide aproape alb negru unde doar roşul sângelui este evident, Johnny Depp, în rolul principal mănuind briciul aproape la fel cum mânuia şi foarfecele în „Edward Scissorhands”, Helena Bonham Carter, în rolul partenerei de crime a lui Sweeney Todd, un fel de replică în carne şi oase a eroinei animate din „Corpse Bride”.
Şi multe gături tăiate şi sânge. Dacă Tim Buton a vrut să ne şocheze a reuşit. Dar nu mai mult. Că poate să facă musical din orice deja demonstrase în „Charlie and The Chocolate Factory”, că poate să scoată un erou dintr-un personaj „ciudat” ştiam, şi mă întorc la acelaşi „Edward Scissorhands”. Am primit tot ce ştiam că poate să facă. Adică un film de Tim Burton în maniera lui Tim Burton. Fără a se depăşi pe sine nici cu un milimetru, filmul dezamăgeşte, iar ideea centrală, nebunia răzbunării, se pierde în amănuntele şocante, în spaimele pe care ni le stîrneşte prin scenele cu briciul care taie gâturi în serie, sau cele de canibalism colectiv în care victimele sunt consumate în formă de nevinovate plăcinte. Fără a spune că este un eşec, eu prefer pe Tim Burton cel care a făcut „Big Fish”.
.jpg)
