De-a dacii și romanii

 Dan Alexe, De-a dacii și romanii. O introducere în istoria limbii și etnogenezii românilor

O carte care în mod sigur a creat controverse. Pentru că Dan Alexe, care oricum a deranjat cu Dacopatia, în această carte iată că săvârșește păcatul, mai grav decât fluieratul în biserică pentru istorigrafia încetățenită în România, acela de a subscrie la teoria imigraționistă în ceea ce privește formarea poporului român. Adică, plecând de la argumente în principal lingvistice, Dan Alexe este de formație lingvist,  trage concluzia că poporul român s-a format undeva în Balcani, într-un areal în contact direct cu poporul albanez, urmând a imigra, într-o perioadă ce urmează a fi stabilită, poate undeva la cumpăna dintre mileniul I și II, întâi în Ardeal, și apoi, ca urmare a invaziei mongolilor și, apoi,  relativul lor reflux de la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, cu încurajerea Regatului Ungar, au colonizat și Țara Românească și Moldova. 

Desigur, fiecare poate accepta, sau nu, demonstrația lui Dan Alexe. O demonstrație foarte bine structurată. Care are și unele erori. De pildă, este susținută originea tracică a zeului Dionisos din panteonul divin antic grec, fără să observe că această teorie nu mai este primită de istorici, după ce numele lui Dionisos a fost identificat în scrierile foarte vechi (1250 î. Hr.) de tip linear B, ceea ce dovedește că este un zeu foarte vechi al elinilor, și puțin probabil să fie un împrumut tracic. Sau, uneori, sare la concluzii, pe baza unor argumente lingvistice, pentru fenomene care ar merita o cerecetare multidisciplinară, pentru ca demonstrația să fie mai convingătoare.

Problema, însă, nu este în conținutul cărții. Problema este că în România problema originii poporului român nu este o discuție istorică, ci una politică. Atât timp cât legăm problema politică a aparteneței istorice a Ardealului de argumente istorice, discuțiile nu vor avea niciodată seninătatea unei dezbateri academice, ci înverșunarea unei lupte politice.

Și numai dacă lucrurile ar fi atât de simple. Căci și bulgarii au amestecat lucrurile în ce privește Ardealul, noroc că nu au (cel puțin până acum) niciun fel de revendicări.

Băi, hammamuri, desfătări

 

Tudor Dinu, Băi, hammamuri, desfătări

În secolul al XIX-lea localitatea Vâlcele din Covasna de astăzi ( în maghiară Előpatak), era un destul de frecventat și apreciat loc de băi cu ape minerale. Însuși prințul Serbiei Milos Obrenovici își tratata suferințele în acest loc. Se pare că a fost așa de mulțumit de efectele curative ale tratamentului, încât a ridicat o biserică ortodoxă pe la 1843 în localitate, care păstrează și astăzi portretul principelui ca ctitor.

Românii și ungurii

Sorin Mitu, Românii si ungurii. Un război imagologic de o mie de ani

O carte din care nu veți afla cine au fost primii în Ardeal, românii sau ungurii, pentru că nu își propune asta, fiind o cercetare despre cum se privesc cele două popoare, sau cum s-au privit în lungul istoriei.

O cercetare care trece și prin prăfuite documente medievale, dar și prin bancurile cu notă etnică din folclorul celor două nații.

Cu bune și rele, desigur. Însă trebuie reținut că construirea unei imagini, fie ea și cu nelipsitele tușe negative, altfel obișnuite pretutindeni între națiile vecine, este un instrument de cunoaștere care denotă în primul rând o istorie intercalată, un grad de intimitate al existenței comune. Și ăsta e cel mai important fapt. 

Autorul își permite in final să glumească despre viitorul relațiilor româno‐maghiare, lansând cu vervă trei scenarii, la lectura cărora chiar m‐am distrat. 

Afaceri în vremuri de ciumă

Cum cuvântul pandemie nu se inventaste la 1800, uite cum se făceau bani din epidemii la vremea aceea. Recunoașteți modelul? 

 "Cu toate acestea, in mare măsură, eforturile de prevenire a răspândirii epidemiilor întreprinse de domnitorii din seclul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au fost ineficiente. Pe de o parte, acestea au rămas parţiale și, de obicei, au constat în crearea unei carantine improvizate în jurul unor locuri specifice unde au fost semnalate cazuri de ciumă, cum ar fi cetățile otomane dispuse de-a lungul Dunării. Personalul care ar fi trebuit să conducă astfel de carantine era slab instruit şi în mare parte neplătit. Pentru a înrăutăți lucrurile, autoritățile locale corupte au transformat în curând măsurile de prevenire a epidemiei într-o sursă de abuz şi de extorcare. Îngrijitorii (cioclii) jefuiau casele bolnavilor, puneau morţii şi bolnavii în aceeaşi căruță şi-i lăsau în câmp deschis în afara oraşului. Populaţia era adesea terorizată chiar de dregătorii insărcinați cu implementarea măsurilor anticiumă. Aceştia din urmă nu doar că erau interesaţi de prelungirea epidemii- lor pentru a-şi primi in continuare lefurile, dar mai şi extorcau bani de la populaţie, ameninţând că le vor decreta casele ca fiind contaminate şi că-i vor duce la spitalul de ciumați, unde moartea era aproape sigură. 

Aceste abuzuri l-au determinat pe consulul prusac Ludwig von Kreachely să vorbească despre ciuma morală şi politici ce afectează Principatele, în timp ce supuşii austrieci au decis să-şi creeze serviciul de îngrijire şi spitalul de ciumaţi proprii. În cele din urmă, populația a ajuns să se opună frecvent măsurilor antiepidemice prescrise de poliția medicală şi s-a ataşat de ritualurile religioase. Rezistența bucureștenilor l-a obligat pe Ioan Caragea să revoce Statutul pentru combaterea ciumei la mai puțin de o lună după ce a fost pus in aplicare, în ianuarie 1814. Măsurile de carantină luate de autoritățile ieşene în timpul epidemiilor din 1819 au provocat o revoltă fățișă, care l-a obligat in mod similar pe domnitorul Mihai  Suțu să le revoce. Situația epidemică deplorabilă a Principatelor de de la inceputul secolului al XIX-lea a pus pe ordinea de zi a boierilor reformatori măsura de inființare a unor servicii regulate de carantină şi au reprezentat o prioritate pentru autoritățile de ocupație după 1828." p. 316

Altminteri cartea lui Victor Taki este foarte interesantă pentru ca aduce ceea ce lipsește la noi mai mereu în cercetarea istorica, perspectiva" celorlalți". În cazul de față perspectiva rusească în relația cu țarile romăne în prima parte a secolului al XIX-lea. 

23 august 1944. 80 de ani de la evenimente

23 august 1944. 80 de ani de la evenimente, coordonator Gavriil Preda
 

Cum s-au împlinit 80 de ani de la evenimente, bănuiam că pasiunile s-au mai domolit față de acest moment istoric, 23 august 1944,  atât de politizat. Să nu uităm că în timpul regimului comunist 23 august reprezenta data sărbătorii naționale, dată investită cu implicații politice, văzută ca act fondator al regimului comunist. Cum și eu am scris o mică carte în legătură cu evenimentul (Istoria unei minciuni bolşevice- 23 august 1944) am fost foarte interesat să văd care mai este stadiul cerecetării despre 23 august 1944 astăzi.

În carte avem opinia a 16 istorici: Sorin Aparaschivei, Florian Banu, Vasile Buga, Ioan Chiper, Valentin Ciorbea, Constantin Corneanu, Viorel Domenico, Alexandru Ghișa, Constantin Hlihor, Petre Opriș, Petre Otu, Ioan Scurtu, Dan-Dragoș Sighicea, Alin Spânu, Ottmar Trașcă și Cătălin Turliuc.

Pot observa că pasiunea pentru detaliile evenimentelor de la 23 august 1944 s-a mai potolit față de o perioadă anterioară anii, 1990 și primii ani 2000.  România a întors armele, din aliat al Germaniei lui Hitler în războiul mondial, trece de partea aliaților (Națiunile Unite). Mai toți au tras concluzia că detaliile, greu de stabilit în lumina subiectivității mărturiilor pe care le avem, sunt puțin importante față de două mari constatări. Oricare ar fi fost condițiile de pace ce ar fi fost propuse diverșilor actori politici, Ion Antonescu, Conducător al Statului la acel moment (și subiect al admirației multor istorici, cum transpare printre rândurile din carte), Regele Mihai sau opoziția politică Maniu -Brătianu, pe termen lung soarta României era pecetluită. Statele unde aveau să ajungă trupele sovietice urmau să fie comunizate și transformate în state satelit ale Uniunii Sovietice. Desigur, istoria contrafactuală nu este un demers foarte bine primit de cercetători, dar, prin comparație, state precum Polonia și Cehoslovacia, deși aveau un statut mai bun, nu erau țări învinse ca România, nu au scăpat de această soartă. Cu atât mai mult România, stat învins nu e probabil să fi avut o altă soartă, indiferent de ce garanții s-ar fi înscris în convenția de armistițiu.

În ce privește timpul scurt, toți actorii politici au tot amânat să-și asume o decizie, astfel că, practic, la momentul 23 august 1944, decizia nu a mai contat prea mult, evenimentele erau deja în curs, dincolo de orice control al politicii românești, ofensiva sovietică rupsese frontul Iași-Chișinău, ultima linie de rezistență militară înainte ca România să fie ocupată, la 20 august 1944.

Poate singurul efect pozitiv al lui 23 august este că a fost înclinată balanța în favoarea României în ce privește soarta Transilvaniei. Alexandru Ghișa face un studiu interesant privind modul în care a fost privită soarta Transilvaniei în timpul celui de Al doilea război mondial, fiind evidențiat că soluția întoarcerii Transivaniei (părții de nord) la România, după ce fusese atribuită Ungariei în 1940, nu era o soluție evidentă pentru aliați. De exemplu, în iunie 1944 sovieticii au instituit chiar o comisie  (comisia Litvinov, același personaj care încheia un pact cu Titulescu pe când era comisar al afacerilor externe al URSS) care să analizeze soluțiile posibile pentru Transilvania. Comisia a propus ca soluția cea mai bună (dar nu necondiționată) era restituirea către România. Recunoașterea ca parte a Ungariei, se opina, ar fi pus în dificultate Uniunea Sovietică, căci aceasta ar fi subscris astfel la o soluție impusă de Hitler. Însă exista pe masă și avea mulți susținători soluția unui stat independent Transilvania. De exemplu, Walter Roman (tatăl lui Petru Roman. politicianul celebru după 1990 la București) aflat la Moscova și consultat în problemă, recomanda soluția unui stat separat Transilvania. Faptul că s-a întâmplat 23 august 1944 face pe sovietici să se hotărască: în definitiv România nu mai este în război cu Uniunea Sovietică din acel moment și chiar contribuie cu două armate la ofensiva împotriva Germaniei, în timp ce Ungaria este în continuare un inamic. Ceea ce nu va împiedica pe dictatorul sovietic, Stalin, să folosească Transilvania ca mijloc de presiune asupra politicii românești: nu va permite reinstaurarea administrației românești în Transilvania decât după ce la București se va instaura un guvern controlat de comuniști și total supus Uniunii Sovietice, în martie 1945.

Alte contribuții interesante sunt treceri în revistă a istoriografiei dedicate evenimentului în Germania (Ottmar Trașcă) sau, încă și mai interesant, în Uniunea Sovietică/Rusia (Vasile Buga). Cu informații interesante vin, în studii de nișă, Valentin Ciorbea și Dan-Dragoș Sichigea despre spațiul-fluvialo maritim în cursul evenimentelor, sau Viorel Domenico despre filmul documentar dedicat evenimentului.

Despre faptul că politica se face prin simboluri și nu neaparat prin fapte, este materialul lui Petre Opriș despre adnotările liderului Partidului Comunist din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej, raportat la un discurs al mareșalului Malinovski din 1958. Mareșalul Malinovski condusese ofensiva sovietică din 20 august 1944 care rupsese frontul Iași-Chișinău. El ține un discurs în fața Academiei Militare din Frunze (Academia militară sovietică) în care, ca orice comandant de oști, nu ezită să se laude cu realizările sale militare, evident trecând sub tăcere alte fapte și alte contribuții care eventual i-ar micșora gloria. Figură de stil acceptabilă în astfel de discursuri și îngăduitor privită pe orice meridian unde lumea trăiește normal. Nu însă și de Ghiță Dej, pentru că 23 august 1944 este un act care îi legitimează puterea, și orice ignorare a faptelor sale produce mare supărare. Așa că Ghită Dej face din acest discurs prilej de multă ofuscare, îl subliniază cu creioane colorate și face diverse comentarii acide, după cum citim în documentul păstrat în arhive.

La capitolul excentricități, un articol în care toate desfășurările, la 23 august 1944, dar chiar și după, sunt privite în cheie a acțiunii serviciilor secrete. Sigur, conspirațiile sunt la modă, poveștile cu spioni irezistibile, și materialul e bun ca literatură „conspiraționistă”. Ca lucrare de istorie ignoră cu desăvârșire problemele pe care le ridică calitatea surselor. Sunt folosite fără niciun discernământ acte de anchetă ale autorităților comuniste, și relatări din lumea serviciilor secrete. Despre actele de anchetă ale autorităților comuniste nu trebuie să insist prea mult că acelea nu erau acte care își propuneau să afle vreun adevăr, ci ele serveau scopului justificării ideologico-politice ale unor acte de putere ale regimului comunist. Astfel că valoarea lor ca adevăr faptic descris este mai mult decât discutabilă. În ce privește serviciile de informații, acestea se ocupă și cu informarea, dar (mai ales aș zice eu) cu dezinformarea. Așa că și relatările din acea zonă trebuie primite circumspect.

Înalta Poarta și Țările Române. Rivalități și alianțe în secolul al XVII-lea

Michal Wasiucionek.Înalta Poarta și Țările Române. Rivalități și alianțe în secolul al XVII-lea

traducere din engleză de Lia Decei

O carte care își propune să aducă o nouă perspectivă în relațiile dintre Țările Române și Imperiul Otoman, precum și în relațiile dintre Țările Române și Polonia.

Autorul consideră că explicațiile tradiționale ale desfășurărilor istorice care privesc Țările Române în raport cu cele două mari puteri învecinate, Imperiul Otoman și Polonia, cu centrare a studiului spre secolul al XVII-lea, explicații centrate spre actorii statali explică prea puțin din evenimente.

Așa că propune un alt model bazat pe relații de patronaj transfrontaliere. Elita boierilor din Țările Române, în primul rând cei din cercul candidaților la tron, se află în rețele patronate de marii funcționari otomani, sau/și, participarea la mai multe rețele nu este exclusă, în special în cazul Moldovei, de magnații polonezi.

Mult evidențiata concurență dintre cei mai importanți domnitori din Țările Române din secolul al XVII-lea, Matei Basarab în Valahia și Vasile Lupu în Moldova, primește alte valențe privită din perspectiva rețelelor de patronaj din Imperiul Otoman, concurente și acestea, de care aparțineau cei doi.

Comparația dintre rețelele de patronaj din Imperiul Otoman și cele poloneze aduce și o concluzie legată de acomadarea bună a elitei boierești din Țările Române cu sistemul de putere al Imperiului Otoman. Pentru boierii din Țările Române, în calitatea lor de elită a unui sistem statal cu resurse mai mici, care nu se putea opune unei mari puteri, colaborarea cu Imperiul Otoman și rețelele de patronaj din acesta era preferabilă. Diferența ține de resursele care care circulau în cadrul rețelei de patronaj. Protectorii otomani, intrați de nevoie într-o acerbă concurență cu puteri europene care stăpâneau o economie monetară, au nevoie urgent și fără riscuri de mijloace monetare. Pe care elita din Țările Române le poate oferi. Reversul aranjamentului este că otomanii nu erau interesați să schimbe baza de putere din Țările Române și anume proprietatea pământului. De aici, rezultă un aranjament convenabil pentru toate părțile, folosirea forței de către otomani pentru modificarea lui apărând ca o întreprindere riscantă, fără beneficii evidente. În antiteză, magnații polonezi erau în vârful unui sistem concurent de putere bazat pe proprietate funciară și pretind aranjamente în care resursa care să fie transmisă să fie proprietatea funciară. Ei fac presiuni pentru a acapara moșii în Moldova în baza relațiilor de protecție pe care o oferă domnilor. Ceea ce trezește imediat reacția elitei boirești, care se vede concurată chiar în baza de putere. De aici, patronajul polonezilor a fost cu un succes mult mai mic, ba chiar se poate spune că, în afara perioadei domnitorilor din dinastia Movilă, e vorba de un insucces, în ciuda unor eforturi militare semnificative făcute la un moment dat.

Pensii speciale? Aveau și ienicerii

 

Dacă aveți a va plânge de pensiile speciale pe care le plătește statul roman, va arat ca e o moda veche. Aveau și ienicerii din Imperiul Otoman. Moda pensionării rapide (și nemeritate) exista în corpul militar de elita al padisahului otoman, ienicerii. 

În teorie, ienicerii bătrâni primeau o pensie cu statut de mutekaid. De asemenea, cei considerați a nu mai fi potriviți serviciului activ, erau desemnați pentru servicii de paza cu statut de korucu. Realitatea este însă ca se abuza de aceste portițe de a primi plăți din visteria împăratului fără să faci nimic.

De exemplu, în 1654,din cei 33463 ieniceri staționați în capitala Istanbul, 10665 (adică o treime) erau plătiți ca mutekaid sau korucu. Se apreciază că probabil doar 1000 erau cu adevărat în situațiile de vârsta înaintată sau dezabilitati, restul obtineau statutul prin corupție.

Decăderea ajunge la asemenea cote încât în campania  din 1710-1711 din Moldova, cea cu Cantemir și tarul Petru I, din cei 52337 infanteristi aflați pe statele de plata ale Imperiului Otoman, și care teoretic ar fi trebuit sa se afle în campanie, la inspecție a rezultat ca numai 10378 oameni luau parte efectiv la lupte!

Un mercenar rus în armata lui Petru Rares

În armata lui Petru Rareș, domnitor al Moldovei intre 1526-1538 și a doua domnie între 1541-1546, armata cu care a repurtat multe victorii importante împotriva vecinilor, a fost și un mercenar, mic nobil rus, Ivan Peresvetov (uneori transcris și Peresvietov).

Născut în ținuturile rusești aflate sub suveranitatea Lituaniei, astăzi i-am spune că e bielorus, a servit în armatele lui Ioan Zapolya, principe al Transilvaniei, si rege al Ungariei, trece și prin armata împăratului Ferdinand I de Habsburg, și ajunge în armata lui Petru Rareș. Probabil după alungarea acestui din urmă protector de către turci în 1538 din domnia Moldovei, ia calea Moscovei.

Avem norocul ca s-au păstrat scrieri ale acestuia sub forma de Petiții către țarul Ivan al IV-lea „cel Groaznic”.  Petițiile propun reforme ale statului rus, cu o viziune destul de modernă (unii îl numesc un Machiavelli al Rusiei). Petițiile sunt scrise cu gândul de a obține atenția țarului și protecția acestuia. Cel mai probabil nu au avut vreun impact asupra politicii Rusiei (istoricii au emis concluzii contradictorii privind impactul real asupra politicii rusești al acestor scrieri), și autorul nu a obținut beneficiile așteptate (probabil pe la 1550 a încetat din viața, unii istorici chiar bănuind că ar fi fost executat ca eretic).

Totuși scrierile sale au circulat (se cunosc mai multe copii care s-au aflat în circulație) semn că au trezit ceva interes în cercurile cultivate de la Moscova.

Foarte interesant pentru noi, în una din Petiții, propunerile politice sunt făcute sub forma unor „cugetări” ale lui Petru Rareș, ca plan de reformă al creștinătății orientale, pentru ca aceasta să reziste puterii otomane, plan în care Rusiei, ca cea mai puternică țară creștin ortodoxă, trebuia s-i revină locul principal. 

Desigur e puțin probabil ca să fie vorba cu adevărat de ideile lui Petru Rareș. Ceea ce însă putem să presupunem e că pentru Ivan Peresvetov perioada petrecută în Moldova în slujba domnitorului a fost cu adevărat importantă, și figura lui petru Rareș era considerată, cel puțin în lumea creștinătății orientale, ca una impozantă, astfel că menționarea numelui lui Petru Rareș în petiția adresată țarului să adauge o notă în plus de respectabilitate ideilor expuse acolo.

Ivan Peresvetov a fost tradus și în românește  într-o carte intitulată „Manual de domnie” al țarilor ruși.

Comentariile făcute aici sunt inspirate de lucrarea  <Ivan Peresvetov and his "Tale of Sultan Mehmed [II]" and "Greater Petition"> a lui Isaiah Gruber.

 

Les Roumains dans la campagne de Stalingrad

 

Les Roumains dans la campaigne de Stalingrad, Alexandre Thers

Cartea care face obiectul acestei scurte prezentari  reprezintă primul studiu din afara României, de amploare,  dedicat participării romanilor la lupta de la Stalingrad.

Lupta de la Stalingrad a fascinat desigur pe istoriografi, dar aceștia s - au concentrat pe cei doi mari actori, armata sovietica și armata germana.

Participarea românească a fost putin abordata, doar ca o nota de subsol aproape, deși a fost foarte importanta, doua armate romane fiind implicate, Armata a 3-a la cotul Donului, asigurând practic flancul de nord al înaintării germanilor spre Stalingrad, și armata a 4-a, in flancul de Sud, spre stepa calmuca.

Autorul sesizează aceasta situație nedreapta și dorește să o corecteze.

Mai mult, este și o alta problema istoriografică, pe care o abordează. Imediat după înfrângerea de la Stalingrad, responsabilii germani, într - un reflex explicabil, dar nu scuzabil, au ales sa se disculpe pentru înfrângere aruncând vina pe armata romana, care s-ar fi comportat foarte slab în lupta, romanii fiind principalii vinovati, conform susținerile lor, de înfrângerea de la Stalingrad. Desigur, nu toți comandanții germani au promovat aceasta idee, au fost și din cei care au făcut analize mult mai obiective, însa aceasta susținere a prins, fiind reluata chiar și în studiile autorilor anglo-saxoni sau a altor istoriografi, din alte tari, preocupați de subiectul Stalingrad.

Din nefericire pentru adevărul istoric, observa autorul, România este o tara mica, lucrările românești de istorie având un impact internațional mai redus. Încă și mai grav, în perioada regimului comunist, era practic interzisa studierea participării romanilor la războiul antisovietic. Astfel, practic a lipsit pe scena dezbaterii istoriografiei internaționale, voci care sa susțină o analiză obiectiva a participării armatei romane la Stalingrad.

Studiul lui Alexandre Thers este o bijuterie de istorie militara, acesta urmărește cu detalii  unitățile românești participante la evenimente, dotarea lor, mișcările în lupta. 

Concluzia autorului este ca unitățile armatei române au făcut ceea ce era omenește posibil pentru a-și îndeplini misiunile de lupta asa cum au fost ele stabilite. Desigur au fost și momente de panica, au fost și cazuri de lașitate, dar departe ca acestea sa fie caracteristice armatei române. 

Problema a fost cea generala, cu care s-a confruntat și armata germana. Hitler și acoliții săi erau strategi de cabinet care acordau foarte putina atenție problemelor logistice. 

Armatei romane i s-au fixat misiuni care depășeau vădit capacitatea de lupta reala.  Principala problema era cea a dotării extrem de slabe cu mijloace de lupta antitanc. Tunurile antitanc românești erau depășite, practic ineficace fata de tancurile T—34 și KW  sovietice. Deși problema a fost semnalata și s-au făcut cereri către germani ca să fie furnizate mijloace de lupta moderne corespunzătoare, germanii nu au făcut mai nimic în acest sens. În aceste condiții era imposibil sa fie indiguita ofensiva sovietica susținută de sute de tancuri. 

Comandamentul roman a semnalat în numeroase rânduri ca ii este imposibil sa acopere în aceste condiții frontul conform misiunii primite, dar totul a fost în zadar. 

Totuși, deși vădit depășiți tehnic, romanii au luptat cu curaj, au organizat rezistenta, au fost mari unități care au manevrat inteligent și au obținut rezultate favorabile local.  Dovada e și numărul mare de comandanți romani decorați cu Crucea de Fier pentru merite în lupta. 

Ca in final erau condamnați la o infrangere, aceasta nu a fost din cauza lipsei de pricepere sau lasitatii, ci raportului de forte obiectiv, sovieticii având avantaj la toate capitolele, cel legat de tancuri fiind hotărâtor. 

Și pentru admiratorii lui Antonescu, trebuie spus ca a existat un moment care arunca o lumina foarte proasta asupra acestuia. Grupuri de unități romane formaseră insule de rezistenta pe Don. Depășite de atacul sovietic aceste unități au cerut sa iasă din dispozitiv și sa se retragă pentru a salva oamenii. Înaltul comandament german fata de care armata romana era subordonata, în stilul pompos a lui Hitler, a refuzat sa aprobe retragerea, soldații romani fiind sacrificați fără niciun avantaj militar clar. Comandanții romani, au cerut aprobarea directa a lui Antonescu, conducătorul României și mareșal comandant al armatei romane, sa dispună retragerea, spunând ca dacă au aprobarea acestuia vor ignora ordinul din partea comandamentului german și vor proceda la retragere. Din nefericire Antonescu a refuzat sa dea acest ordin, condamnând zeci de mii de soldați români la o soarta tragica. 

Czechoslovakia. The State that failed

 

Mary Heimann, Czechoslovakia. The State that failed

O carte despre un stat cu o istorie clar delimitata. Cehoslovacia a luat ființă în 1918 pe ruinele Imperiul Austro-Ungar și a dispărut la 1 ianuarie 1992 prin separarea Cehiei și Slovaciei.

Un obiect de studiu care poate fi privit ca simplu prin întinderea în timp bine determinata.

Un obiect de studiu care însă presupune multe nuanțe și demistificari. Cehoslovacia a fost privita ca un stat model pentru centrul și estul european. Chiar și disoluția a fost comentata favorabil, ca un divorț civilizat, respectând standardele unei civilizații europene. Totuși sunt și destule umbre. Naționalismul ceh nu a fost mai puțin agresiv decât alte naționalisme interbelice, inclusiv fata de partenerii în întemeierea statului, slovacii.

Comunismul Cehoslovac are o "primăvara" in 1968, o mișcare spre "comunismul cu fata umana", dar asta nu înseamnă că regimul comunist din Cehoslovacia nu s-a bazat pe o o larga acceptare din partea populației.

De fapt, cel mai interesant pasaj din carte este comentariul lui Vaclav Havel, militantul anticomunist Cehoslovac cu renume mondial, ajuns și președinte al Cehoslovaciei după căderea comunismului, despre societățile post-totalitare. Havel sesiza ca societățile din anii 1970, 1980 din tarile comuniste din estul Europei, Cehoslovacia in particular, constituiau societăți post-totalitare. Coercitia violenta era rar întâlnită, nu mai era totalitarismul violent al lui Stalin. De fapt era cultivat un conformism general cu avantaje reciproce pentru putere și populație. Exemplul lui Havel era afișarea unui slogan marxist într-un magazin de legume-fructe. Desigur nimeni nu crede în slogan, și în definitiv nimeni nu cerea în mod imperativ ca acel slogan să fie acolo. Scopul afișării nu era unul de propaganda și impunere a unei anume valori, ci era doar semnul conformismul. Puterea era asigurata ca individul nu va fi deranja exercitarea puterii, iar individul se putea bucura de dividendele conformismul său, anunțându-și fără echivoc poziția. Astfel se construieste  un sistem în care cetățeanul renunță la valorile sale pentru a se bucura de avantajele triviale ale societății de consum în masa. Cetateanul nu mai este parte în contractul social în care ceda o parte din libertatea sa statului în schimbul securității, ca în societățile moderne, libere, ci intr-un sistem în care cetățeanul susține statul in schimbul unor beneficii materiale.

Vaclav Havel avertiza încă din anii 1980 ca exista tentația ca și societățile din ceea ce era cunoscut ca "lumea libera" sa adopte același model.

Fiind astăzi în anul 2022, ma întreb dacă nu cumva avertismentul lui Vaclav Havel nu s-a și împlinit, și nu trăim, cu iluzia libertății, de fapt in societăți post-totalitare, cu nimic mai bune decât societățile comuniste din anii 1970—1980.

Cel puțin e o tema de reflecție. 

The Serbian Revolution 1804-1835

 

Aleksa Vučković, The Serbian Revolution 1804-1835

E carte care narează cu multe detalii mișcarea vecinilor sârbi pentru libertate de sub stăpânirea otomana, începută în 1804, ajungând la recunoașterea internațională a unui principat autonom după pacea de la Adrianopol  1829.

Este o istorie a unei națiuni mici, care trebuie sa acționeze în spațiul oferit de conflictele dintre marile puteri și sa se folosească de antagonismele dintre acestea.

Este interesant de văzut cum o mișcare începută ca o simpla răscoala împotriva abuzurilor ienicerilor staționați în provincia cu principalul sediu la Belgrad, ajunge sa coaguleze în ceva mai important, cum de la o lupta a  unor bande înarmate ale unor potentati locali se ajunge la o lupta cu obiective mai largi.

Nimic nu a fost simplu, pasiunile individuale punând mereu în pericol obiectivele generale. Și totuși, sârbii, primii între popoarele din Balcani, au reusit sa se mobilizeze în lupta pentru obiectivul libertății tarii lor. 

O reclama pentru lecții de pian

Această este o reclama pentru lecții de pian din 1888 din Adevărul.

Cine era aceasta doamnă care se străduia să completeze bugetul familiei cu aceste lecții de pian? Care nu costau tocmai puțin, căci o camera la hotel în centrul Bucureștiului în acea vreme era vreo 2 lei.  Și se recomandă ca elevă a lui Marmontel. Antoine François Marmontel era în acea vreme un reputat profesor la Conservatorul din Paris și nu oricine se putea mândri ca i-a fost elev.

Cocorăscu (in grafia vremii era Cocorescu) e o familie de vechi boieri valahi, pentru care arborele genealogic urcă până la domnitorul Vlad Călugărul ( domnitor în Țara Românească 1481, 1482-1495).

Consultând genealogia acestei familii găsim în secolul al XIX-lea, într-o ramură a acestei familii, pe  Ioan Cocorăscu care a fost căsătorit cu o Iulia Blaremberg.

Ce cauta cineva cu acest nume exotic pe meleagurile valahe?

Familia van Blarembergue are origini prin Tarile de Jos. Capătă ceva faimă cu Louis Nicolas van Blarembergue (1716—1794) devenit pictor la Curtea lui Ludovic al XVl-lea, Regele Franței.

Un nepot al sau născut în 1772, Johann (Jean, Ivan Pavlovici)  va ajunge în Rusia în 1797 cu valul de francezi ajunși în pribegie datorita revoluției din Franța.

Cu ceva carieră militară în spate, în 1804 este angajat definitiv în armata rusă. Cariera sa este una ascendentă, activând pe lângă contele Voronțov, guvernatorul Odessei. De activitatea sa este legata înființarea Muzeului de arheologie din Odessa, fiind printre primii care au realizat săpături sistematice în acea zonă.

Este primit în rândul nobilimii ruse. A fost un apropiat al lui Puskin în timpul exilului acestuia din 1820—1827. Chiar se spune că fiicele lui Ivan Pavlovici Blaremberg, Elena și Zenaida, au fost inspirația pentru Puskin să scrie Evgheni Oneghin.

Printre copiii lui Ivan Pavlovici Blaremberg este și Vladimir născut în 1806 la Odessa. Pe acesta destinul îl va duce în Țara Românească. Începe, ca mulți tineri de familie nobila din Rusia, o cariera militară. Astfel, în 1829, când sunt ocupate țările române de către Rusia, ca urmare a înfrângerii otomanilor și a  păcii de la Adrianopol, tânărul  Vladimir Blaremberg este ofițer de stat major în armata de ocupație din Valahia.

În aceste împrejurări o cunoaște pe Pulheria Ghica, sora spătarului Alexandru Dimitrie Ghica, cu care se căsătorește în 1830. Hotărât sa rămână aici, este integrat în proaspăt formata armată a Valahiei, bineînțeles beneficiind și de protecția lui Alexandru Ghica, care, de altfel, în 1834 devine domnitor al Tării Românești.

Urmează o cariera începută sub auspicii favorabile, însă vor fi suișuri și coborașuri, căci relațiile cu cumnatul său princiar nu au fost mereu cordiale. 

Având pasiunea arheologiei ca și tatăl său, Vladimir Blaremberg ne lasă unele din primele cercetări arheologice sistematice de pe teritoriul Valahiei. 

Conform standardelor epocii, un bun frate trebuia sa aibă grijă și de "căpătuirea" surorilor sale. Astfel că invita la București pe cele doua surori încă nemăritate, Elena si Eliza. 

Eliza Ivanova Blaremberg era născută in 1810. S-a format practic în anturajul soției contelui Voronțov, Elisabeta, adică avea educația corespunzătoare pentru a face parte din curtea unei mari doamne care participase la întrunire din marile saloane unde se punea la cale diplomația europeana. 

Planurile de căsătorie la București nu se vor materializa. 

Însă dintr-o relație cu pictorul  Charles Dussault, cel care a lăsat o multitudine de imagine ale spațiului românesc în perioada aceea de început a modernizării, va rezulta o fiică, Julie/Iulia, care va creste în casa fratelui său. Această Iulia este cea care se căsătorește cu Ioan Scarlat Cocorăscu și este  persoana din reclamă.

De notat ca Eliza Blaremberg va avea o mare contributie la dezvoltarea învățământului pentru tinere, fiind directoarea Școlii centrale de fete între 1857 și 1864.

Iulia Cocorăscu a avut la rândul său un fiu celebru. Si nu e de mirare  că o mamă cu activitate de pedagog în domeniul muzicii a crescut pe Scarlat Cocorăscu, nimeni altul decât primul director și întemeietorul Operei Naționale din București. 

Surse

Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. I, coord. M.D. Sturza, 

GHEORGHE LAZĂR, Boierii din Cocorăşti: începuturi şi descendenți. Revista istorică, Serie noua, tomul XXIV, Numărul 1-2, 2013,

CĂTĂLINA OPANSCHI, un jurnal de călătorie inedit al colonelului Jean Moret de Blaremberg, 

Adevărul 25 august 1888

A Concise History of Hungary

 

A Concise History of Hungary, Miklós Molnár

Dacă vrei sa afli câte ceva despre adevar e bine sa citești și părerea celeilalte părți.

Asa ca, dacă nu vreți sa va intoxicați cu literatura naționalistă despre cât de "primii" și de "unici" sunt romanii, căutați și câte o carte de istorie scrisa de neamurile din jur.

Evident ca atunci când citești o astfel de carte te mănâncă sa vezi ce parere are autorul despre problema precedente în Transilvania, romanii sau maghiarii.

Ei bine, Miklos Molnár nu are nicio parere, pur și simplu ignora discuția. O "ignoranță" oarecum studiată, căci ignora pe români cu desăvârșire pana când aceștia nu mai pot fi ignorați aproape de epoca moderna, fără a face vreo polemica pe acest aspect. 

Porțile Europei. O istorie a Ucrainei

 Serhii Plokhy, Porțile Europei. O istorie a Ucrainei

Desigur ca e greu de dat o unitate unui spațiu care, din punct de vedere istoric, prezintă o mare eterogenitate, asa cum este Ucraina.

De aceea, a prezenta Ucraina  ca fiind un loc al tranzitiilor, rupturilor, contradicțiilor, dar în același timp al comunicării, al adaptării, este o buna alegere.

Din perspectiva noastră, românească, m-a distrat abordarea distrugerilor suferite de Ucraina în cel de Al doilea razboi mondial. După ce, autorul deplânge jaful sistematic practicat de germani în timpul ocupației, despre romani spune ca aceștia au acționat "furând tot ce găseau".  Ce sa-i faci, avem "bun" renume la vecini! 

Ce cauta bulgarul în Ardeal?

 

De la Spiridon Ion Cepleanu - Operă proprie, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=17088524

În manualele de istorie românești scrie despre cum au venit maghiarii în Ardeal și cum s-au luptat românii cu aceștia, conduși de Gelu sau de Menumorut.

Pentru că veni vorba de Menumorut istoricii zic că de fapt nu prea era chiar român, unii spun că ar fi fost slovac (despre asta poate voi scrie în altă parte) sau bulgar. Și au bune temeiuri, pentru că Notarul Anonim al Regelui ungur Bela (al II-lea, al III-lea, al IV-lea, nu se știe, și cu asta e o întreagă poveste) pe scrierea căruia, Gesta Hungarorum, adică Faptele Ungurilor,  ne bazăm, spune despre Menumorut că a răspuns, amenințărilor maghiarilor, cu corde bulgarico, adică am traduce, cu mândrie bulgărească.

Dacă Menumorut, al cărui stăpânire era prin Bihorul de astăzi, era bulgar, atunci, ce e cu bulgarii în Ardeal?

Deși astăzi Bulgaria nu e deloc un stat care să inspire teamă, bulgarii au avut momentul lor de glorie.

Bulgarii, un neam turcic, inițial așezați în stepele din nordul Mării Negre (unde, de remarcat, au conviețuit și cu maghiarii), au trecut sub hanul Asparuch in Balcani pe la 680 unde creează un stat puternic, rival al bizantinilor în stăpânirea Peninsulei balcanice.

Relațiile cu bizantinii au fost când de confruntare, când de cooperare. De exemplu, în 718 au salvat Constantinopole de asediul arabilor, armata bulgarilor nimicind pe arabi, salvând Europa de o invazie arabă, victorie de aceeași importanță cu cea a francilor asupra arabilor la Poitiers în 732.

Pentru ce ne interesează pe noi aici, știm că practic în aceeași perioadă în care francii lovesc hanatul avarilor din câmpia Panonică, și bulgarii atacă pe avari dinspre est, pe la 804-806, sub hanul Krum (cunoscut, interesant, în izvoare și ca Kean- hanul).

 Din vremea urmașului său Omurtag (814-831) avem informații clare despre schimburi de ambasade între bulgari și franci, între Omurtag și împăratul francilor Ludovic cel Pios, în încercarea de a aplana conflictele din zona de frontieră a acelor două stăpâniri, de pe Dunăre. Interesant e că francii nu reușesc să oprească pe Omurtag să cucerească Croatia de la ei. 

Sunt atestate și lupte de frontieră cu francii pe Dunărea mijlocie. Probabil în aceste campanii a murit tarkanul bulgar Onegavon despre care o inscripție ne spune că s-a înnecat în Tisa.

Stăpâneau bulgarii și Transilvania? Avem numai mențiuni indirecte. Știm că Regele Arnulf al Germaniei, fiind în război cu moravul Sviatopolk (a doua parte a sec. al. IX-lea), trimite o solie la bulgari cerând ca aceștia să interzică trimiterea de sare către dușmanul său. Cum sarea nu putea veni decât din Ardeal, într-o formă sau alta, bulgarii puteau controla comerțul cu sare de aici. Desigur aceasta nu exclude deloc existența unor dinaști locali, români sau slavi.

Așa era și cazul lui Glad care stăpânea în Banat. Deși nu putem spune de ce neam era Glad, ni se spune însă în documente că în armata sa erau cnezi bulgari (alături de valahi si pecenegi). Deși pare înfrânt în primele confruntări cu maghiarii, totuși reușește cumva să-și păstreze stăpânirea. După el va stăpâni un urmaș al său (nu știm exact care era legătura de rudenie) Ahtum (Ohtum), despre care ni se spune că a fost botezat la Vidin. 

Regatul maghiar va integra Transilvania abia începând din vremea regelui Stefan (Sfântul Stefan) al Ungariei prin campanii militare care sunt coordonate cu ofensiva bizantină care nimicește statul bulgarilor, în principal cea din vremea impăratului Vasile al II-lea (976-1025) numit și Bulgaroctonul (omorâtorul de bulgari).

Astfel se explică că printre cei învinși de maghiari în luptele pentru cucerirea Ardealului  apare și Ducele Kean, al bulgarilor (probanil Kean este o deformare a tilului de kagan, khan). Ni se spune că din tezaurul luat pradă de la acesta de către unguri s-a construit prima catedrală de la Alba Iulia.

Ahtum a mai rezistat o perioadă punându-se sub ocrotirea Basileului bizantin, dar undeva pe la 1030 și el va cădea în luptă cu maghiarii, capitala sa fiind cucerită și primind numele de Cenad, unde a fost episcop Gerard ( episcop 1030-1046), ulterior sanctificat, scrierile despre acest sfânt fiind și sursa informațiilor despre starea lucrurilor din Banat înainte de încorporarea în Regatul maghiar.

Ce importanță au avut bulgarii pentru această zonă? Foarte importantă a fost organizarea bisericească. Românii, inclusiv cei din Ardeal, care după anul 1000 au fost sub stăpânirea ungurilor catolici și nu ar fi avut cum să fie organizați ca biserică ortodoxă după acea dată, au adoptat cel mai probabil prin intermediul bulgarilor organizarea bisericească și liturghia slavonă.

Urme au rămas puține ale bulgarilor. Totuși e de știut că Șchei/Șchiau este un  nume care desemnează pe bulgari și pe sârbi (vine din sclavi, numele cu care erau cunoscuți slavii sudici). Astfel că Șcheii Brașovului are legată întemeierea de bulgari (probabil și aromâni printre ei) stabiliți acolo, ulterior localitatea devenind una românească. Și mai sunt și alte cazuri.

Surse:

Stefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I,Editura Dacia, Cluj. 1972,

Gheorghe I. Brătianu, Tradiția Istorică despre întemeierea Statelor românești, , Cartea Moldovenească, Chișinău, 1991,

Steven Runciman, A History of  the First Bulgarian Empire, 1930,

R.J. Cramton, Bulgaria, Oxford University Press, 2013

De ce sa citim Istoria Bulgariei

R.J. Crampton, Bulgaria

De ce să citim despre Istoria Bulgariei.
Ca un exemplu, o sa vă amintesc de povestea cu șarmantul Cuza, care se bucura de favorurile Cocuței Vogoride soția caimacamului Moldovei de la 1858.
Nicolae Vogoride, caimacamul, era de origine ... bulgar. Și nu unul oarecare.
Tatăl său era Ștefan Vogoride, dar transcris deobicei ca Bogorodi. Bogoridi e un nume luat după primul țar al Bulgarilor, Boris, scris în documente slavne și ca Bogoris.
Asta ne spue că Stefan Bogoridi era o persoană care ținea foarte mult să se mândrească cu ascendența sa bulgară. De fapt este cunoscut în istoria bulgarilor ca o personalitate care a condus curentul renașterii naționale a bulgarilor.
Numele său inițial era Stoico, însă după ce studiază la academia domnească de la București, își schimbă numele în Ștefan, Foarte dibaci ocupă diverse funcții pe lângă domnitorii țărilor române, și chiar este caimcam (locțiitor de domn) al Moldovei, pentru o scurtă perioadă, cu ocazia vremurilor tulburi ale mișcării lui Tudor Vladimirescu. Deci fiul său avea cale bătută de la tată pentru astfel de funcție.
Stefan Bogoride va ajunge să ocupe înalte funcții în Imperiul Otoman. Își va folosi influența pentru promovarea drepturilor bulgarilor. Gestul cu cel mai mare răsunet va fi obținerea aprobării sultanului de a ridica o biserică bulgărească la Constantinopol la 1849. Trebuie știut că bulgarii țineau de patriarhul de la Constantinopol, grec, și prin urmare o biserică bulgărească era văzută extrem de rău de ierarhia bisericească ortodoxă din Imperiul Otoman. Ridicarea unei biserici bulgare, chiar în capitala imperiului, era un act de afirmare a independenței culturale a bulgarilor, și recunoașterea lor ca o comunitate separată, cu interese proprii.
Nicolae Vogoride a avut și un frate și el cu activitate importantă pentru istoria bulgarilor. După războiul ruso-turc din 1877-1878 partea care ar corespunde zonei de la nord de Balcani din Bulgaria actuală a devenit un principat autonom. Partea de la sud de Balcani, era o provincie otomană, numită Rumelia, cu un anumit grad de autonomie, condusă de un guvernator. Acel guvernator a fost Alexandru Bogoridi, fratele lui Nicolae Vogoride. În perioada tulbure după abdicarea prințului Alexandru I al Bulgariei, lui Alexandru Bogoride i s-a proupus tronul Bulgariei chiar, într-o mișcare asemănătoare cu unirea principatelor Române, Alexandru Bogoride urmând să devină principe al Bulgariei (care cuprindea doar teritoriul de la nord de Balcani) și guvernator al Rumeliei în același timp.

Ungurii despre romani. Nașterea unei imagini etnice

Nu am vrut să public aceste cuvinte chiar de 1 Decembrie. Nu vreau să stric bucuria unora, care poate că e autentică.
Dar acum, când a trecut momentul sărbătorii, și poate ne revenim din mahmureală, chiar avem ce să sărbătorim?
Sărbătorim, ca moment istoric, data de 1 decembrie 1918, când s-a decis unirea Ardealului la Romania.
Foarte frumos. Numai ca România a pierdut în ultimii ani 3,5 milioane de oameni, și asta e doar statistica oficială. Un Ardeal de oameni. Țara nu e un teritoriu, ci e reprezentată de oameni. Raportat la oameni, deja am pierdut Ardealul.
Asa că nu prea avem ce sărbători.
Zică-se că la 1 Decembrie sărbătorim ideea de unire a romanilor în general. Dar nu am văzut decât frică și ură. Unii sunt vânduți lui Soros. Alții sunt vânduți lui Putin. Nu mai exista nimeni în România despre care sa nu poți spune ca nu-i vândut cuiva! Eu sunt chiar invidios că nu mă sună nimeni să mă vând și eu.
Asa că nu prea avem ce sărbători!
Unii sunt fericiți că au primit salarii mai mari. Sau pensii mai mari. Alții sunt nefericiți că plătesc din buzunarul lor aceste salarii și pensii mai mari. Sau că ar vrea sa se facă șosele mai multe cu banii ăștia. România unită e un fel de haiduc care ia de la unii și dă la alții. Și cei care au câștigat ceva din asta, și cei care au pierdut, să-și amintească că haiducii sunt în esență bandiți. Iar bandiții sunt periculoși, chiar dacă poate ai ceva de câștigat de pe urmă lor la un moment dat.
Asa că nu prea avem ce să sărbătorim.
Când sărbătoriți, amintiți-vă că fericirea nu vine de la statul România. Statul e acolo ca să se ocupe de relele lumii (agresori, infractori). Singurul lucru pe care îl face cu siguranță e că vă ia impozite. Nu vă face cu nimic fericiți. Dacă cineva vă spune asta (politicienii) minte cu nerușinare.
Sărbătoriți-vă pe voi!
Și dacă aveți timp, citiți cartea de mai sus.  E un exercițiu bun de a te pune în pielea celuilalt. Și de învățat că lumea e mai complexa decât în discursurile festive ale politicienilor. 

Exemplu de la alte naţii

Primul parlament al Lituaniei libere, dupa Primul Razboi Mondial,  a ramas fara deputati şi nu mai putea lucra din lipsa de cvorum pentru ca cei mai multi dintre acestia, aflati la varsta serviciului militar, au plecat pe front in contextul razboiului dintre Soviete si Polonia in care Lituania picase la mijloc.

Cand puteau sa-si voteze niste pensii, fraierii....

Un Guru din alte vremuri

Daca credeti ca moda cu diversi guru care invata lumea cum sa atinga iluminarea spre folosul buzunarului propriu este una de data recenta va inselati.

Iata un exemplu exceptional care are ceva legatura si cu Romania.

Jakub Frank (de fapt Lejbovitz) a fost copilul unui cumsecade evreu din Cernauti nascut pe la 1726. Copilaria si-a petrecut-o prin Moldova si Tara Romaneasca dupa cum se intampla sa se indrepte interesele negustoriei tatalui sau. Tatal lui Jakub era adept al sectei mistice a sabbatistilor, o secta care avea ca initiator pe Sabbatai Zevi (1626-1676) care nu mai putin se credea a fi Mesia. Secta practica o combinatie de credinte grefate pe traditia talmudica, si fiind in general traitori in Imperiul Otoman nu respingeau nici convertirea publica la Islam.
Dupa ce este semnalat la Izmir si Salonic, ca negustor, si adept al unor importanti membri ai sectei, si convertit la Islam, in 1755 apare in sudul Poloniei (Podolia la granita cu Moldova) unde incepe sa propavaduiasca propria credinta care i-ar fi fost transmisa pe cale divina pe cand se afla la Salonic. Ideea principala era ca Frank e Mesia. Are mare succes  in principal printre evreii saraci, starnind mania liderilor traditionali ai comunitatii.Acestia il parasc la episcopul de Camenita in 1756, plangerea se pastreaza in arhive, si descrie ceea ce am astazi am zice cu numele de orgii sexuale pe care le-ar practica adeptii lui Frank.
Jakub nu sta sa vada urmarile anchetei episcopale, fuge peste Nistru in Moldova si Imperiul Otoman. Nu inainte de a-si instrui adeptii sa declare ca in fapt cred in Sfanta Treime recunosuta si de crestini.
Ceea ce ii produce nespusa incantare episcopului  care, iata, vede la orizont o mare reusita personala, sa converteasca la credinta crestina un grup mare de evrei. Asa ca ancheta se lasa mai mult cu sanctiuni pentru evreii traditionalisi decat pentru adeptii lu Frank.
Ba chiar Frank este invitat sa se intoarca si in 1759 are chiar ocazia unei dezbateri publice cu rabinii traditionalisti, din care este evident proclamat invingator. Si se boteaza  in catedrala din Lvov cu mare fast. Ba, ca lucrurile sa fie complete, se mai boteaza o data  si la Varsovia avand de nas pe insusi regele.
Ca rasfatat al curtii si proaspat creștin, sistemul sau (religia sa ?) aduna noi si noi adepti din toate categoriile. Totusi succesul ii aduce si dusmani si in 1760 este arestat sub acuzatia de erezie. Fiind fin al regelui scapa numai cu a fi inchis la manastirea Częstochowa. Timp in care isi continua activitatea de "Mesia". Aureolat acum si de imaginea de martir.
In 1772 vin rusii ( e vremea primei impartiri a Poloniei). Frank se declara imediat fervent adept al credintei ortodoxe pravoslavnice si este eliberat din inchisoarea sa de catre rusi.
Insa nu ramane in Polonia, si pleaca in Imperiul Habsburgilor. Unde se face placut chiar la curtea Mariei Teresa imparateasa. Un scandal in care e implicata fiica lui Frank si tanarul imparat Iosof al II-lea impune ca Frank sa plece din  Viena si se stabileste langa Frankfurt pe Main, la Offenbach am Main. Unde se prezinta  ca Baron von Frank, Prinz von Polen, are un palat si intretine o adevarata curte princiara, ocupandu-se cu alchimia si intrigi cu iz de spionaj. Sponsorizat de adeptii sai, de la care se spune ca strangea vreo 4 milioane de zloti pe an. Traind fericit pina in 1791.

Un Cagliostro format in estul Europei, care ar merita sa fie mai cunoscut.

Palatul din Offenbach am Main al lui Frank (photo by Christos Vittoratos)

Histoire economique de Roumaines

Ion N Angelescu, Histoare economique de Roumains, Geneva, 1919

E o carte oarecum uitata, dar care ramane importanta caci nu prea are concurenta in lucrari mai noi.

Ion Angelescu a fost rector la ASE in perioada interbelica.

Opera de fata vine imediat dupa Marea Unire sa umple un gol: o istorie economica a Romanilor, marcand conectarea istoriografiei romanesti la crentele timpului care incercau sa se distanteze de istoria politica, mergand spre cercetari social-economice.

Primele capitole expun teorii la moda in vremea respectiva privind transformarea economiei de tip sclavagist in economie  feudala, teorii care insa au fost ulterior, in mare parte, infirmate de cercetarile antropologice si structuraliste de mai tarziu.

Totusi cartea ramane valoroasa in ceea ce priveste viata economica a Tarilor Romane in sec. XIV-XVIII.

Vorbeam in alta parte de declinul comertului international pe teritoriul Tarilor Romane. Evident acest declin este relativ, Tarile Romane raman totusi in comertul international. Un drum comercial relativ important,  de care profita in principal Moldova, lega Istanbulul de Polonia. Suficient de important ca pe la 1613 un negustor din Bologna sa faca drumul dintre Constantinopol si Lvov cu marfa. Si chiar de mai multe ori, lasandu-ne amintiri despre aventurile sale prin aceste tinuturi.

Vinul romanesc se vindea bine. Dar principala moneda erau vitele care ajungeau si la Venetia si la Danzig cu zecile de mii anual. De unde luau chiar drumul Angliei, activitate suficient de importanta pentru ca la 1588 ambasadorul reginei Eliabeta I pe langa sultan sa incheie un acord comercial avand ca obiect "vitele albe" din Moldova. Marfa lesne de valorificat caci se transporta pe propriile picioare. Poate ca atunci cand ne gandim la inaintasii nostri ar trebui sa-i vedem ca pe un fel de cow-boy, manand turme imense de vite intr-un fel de "est salbatic", si parca cartea de istorie romaneasca incepe sa fie mai colorata.