Oppenheimer

 Oppenheimer, regia Christopher Nolan, cu Cillian Murphy, Emily Blunt, Robert Downey Jr,Matt Damon 

É un film în care se vede meseria lui Christopher Nolan, dar care suferă, ca multe filme de astăzi, la capitolul scenariului. Povestea e o tocăniță cu de toate, cu măreția realizării științifice pe care o reprezintă crearea bombei atomice la care a participat Oppenheimer, la problemele morale pe care le presupune utilizarea unei astfel de arme, de la problemele personale ale personajului principal (și păcatele lui), pana la mizeriile politicii amestecate cu dejecție umana în atmosfera perioadei din anii 1950 ai istoriei Stelor Unite a vânătorii isterice de spioni comuniști. 

Toate teme bune de exploatat dramatic, dar pana la urma niciuna dezvoltata convingător.

Deși pe ecran sunt nume mari, unele chiar numai pentru roluri episodice, practic toate caracterele sunt dezvoltate doar "episodic", fără sa îți pese, ca spectator, practic de nimic. 

Nu e un film la care sa îți para rău că ai întrat, repet, se vede "meseria" lui Nolan, dar nici nu rupe gura târgului. 

Dunkirk

Dunkirk, USA, Marea Britanie, Franța, Olanda 2017, regia Christopher Nolan, cu Tom Hardy, Kenneth Branagh, Mark Rylance, Fionn Whitehead, Harry Styles, 

Christopher Nolan confirmă că este un regizor de mare calibru și dă ceea ce este, în opnia mea, filmul anului, cel puțin din ceea ce am văzut până acum pe ecrane.

Eu o să subliniez aici doar două aspecte, dar vă asigur că este un film la care trebuie să mergeți din mai multe motive, fie pentru o poveste bine închegată care se desfășoară ca o dramă antică, fie pentru actorii mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți (dar promițători) de pe afiș, fie pentru scene impresionante de acțiune în timp de război.

Nu vă povestesc eu aici ce e cu Dunkirk, în orice caz e cu nemții și englezii (plus francezii) în al doilea război mondial. De fapt nici nu prea contează, și aici e marele talent al lui Christopher Nolan, care refuză cu desăvârșire tentația unei epopei istorice, făcând un film despre individ și supraviețuire, care, așa cum ne va spune cineva în film la sfârșit, este suficient pentru a fi un erou. Nolan alege o perspectivă exclusiv subiectivă și individuală asupra evenimentelor, pe care o pune în film într-o narațiune în care succesiunea temporală are doar o importanță relativă, refuzând astfel spectatorului vreo perspectivă istoricizată sau istoricizantă asupra evenimentelor. Este un film exclusiv despre oameni și alegerile lor, un film aproape intim, în care războiul e doar un fundal; și de aici o receptare emoțională fără egal a filmului.

Al doilea lucru care trebuie menționat este muzica lui Hans Zimmer, cel folosit de Nolan și la capodopera Inception, care adaugă un aer suprarealist filmului, plasând și mai mult spectatorul în câmpul receptării subiective a evenimentelor. 

De nota 10.