La grazia

 

La Grazia, regia Paolo Sorrentino cu Toni Servillo

După un tur prin Napoli, orașul copilăriei,  cu The hand of God și Parthenope, filme la fel de reușite estetic, dar, poate, pentru gustul unora, prea personale,  Paolo Sorrentino se întoarce la atmosfera romană, așa cum era cea din  La grande bellezza. 

Povestea unui președinte al Republicii italiane, la sfârșit de madat, confruntat cu alegerea de a semna sau nu o lege privind eutanasia, sau cu alegerea la fel de dificilă privind două cereri de grațiere (Grazia).

Desigur admirabil jucat de actorul preferat al lui Sorrentino, Toni Servillo,  cu capacitatea sa de a exprima într-o singură schiță de zâmbet atât adâncurile tristeții cât și ironie îngăduitoare.

Însă nu aceste dezbateri legalo-morale îl chinuie în fapt pe personajul nostru, ci, aflat la vârsta pensionării, văduv, este obsedat de faptul că, mulți ani înainte, vreo 40, soția îl înșelase, și nu aflase cu cine.

Acesta este pretextul narativ în care Paolo Sorrentino realizează încă un tur de forță de scene puternic stlizate, în care căutarea esteticului este sensul care unește filmul. Este o căutare a frumuseții a lui „a fi”, cu o notă în plus meditativă adusă de perspectiva senectuții, vârsta bilanțurilor.

Parthenope

 

Parthenope, Italia 2024, regia Paolo Sorrentino,

Nu știam ce să scriu, acum, de sărbători. Cum în mod declarat scriu despre filme, o să scriu despre un film. Nu mai este în cinematografe, dar poate fi vazut online.

Deci... să încep cu „deci”. Când sărbătorile nu au decât gustul nostalgiei, poți să vezi Parthenope. E un film de Paolo Sorrentino. Adică un film despre nimic, pentru că la Sorrentino nu veți găsi vreun înțeles, ci doar plăcuta (sau dureroasa) curgere a timpului în imagini. Ca în viață, cu drame și realizări, care probabil nici nu au vreun înțeles (cu momente comico-absurde incluse, așa cum ni le servește și filmul), cu poveri ascunse în noi (precum profesorul Marotta din film, adică Silvio Orlando, ce actor!) dar mai ales cu momente în care timpul a stat în loc, unde timpul se dilată, ca un cadru lung și pictural dintr-un film de Sorrentino. Adică tot restul. Care contează.

Nouvelle Vague

 Nouvelle Vague, Franța, USA, 2025, regia Richard Linklater, cu Guillaume Marbeck, Zoey Dutch, Aubry Dullin

Pe Richard Linklater îl știți din foarte intimele filme "Înainte de răsărit" și "Înainte de apus". Mă așteptam, în consecință, la un film concentrat pe personaje, pe detaliu, și nu am fost dezamăgit deloc. 

Nouvelle Vague este un omagiu adus curentului cinematografic cu acest nume, când regizorii francezi, in câțiva ani, au schimbat modul de a ne raporta la povestea cinematografica. Numele lui Truffaut,  Jean-Luc Godard, Éric Rohmer, Jacques Rivette, Claude Chabrol, Agnes Varga sunt pomenite cu reverență pentru rolul jucat in istoria filmului.

Filmul Nouvelle Vague redă, cu tentă de prezentare "behind the scenes", istoria producției filmului "À bout de souffle" a lui Godard, film care l-a transformat în vedeta pe Belmondo.

Omagiul nu consta numai în această reconstrucție a unui moment în istoria cinematografiei, ci chiar in modul de realizare a filmului. Nouvelle Vague este un film Nouvelle Vague ca mijloc de expresie.

Și dacă în cadru apare un Alfa Romeo care nu există la data producției filmului, 1960, țineți minte ca lui Godard nu-i  păsa de continuitate, filmul este viața, și așa ne face cu ochiul Linklater. Notă excelentă și pentru actori. 

Durere profundă

 

Durere profundă/A Real Pain, USA 2024, regia Jesse Eisenberg, cu Kieran Culkin, Jesse Eisenberg

Nu am mai scris de ceva vreme despre filme. Cu o poveste puternică, doi tineri, veri, cu origini evreiești, din Statele Unite, fac o călătorie în căutarea rădăcinilor în Polonia, de unde provenea familia lor, filmul este în principal ocazia pentru un rol mare pentru Kieran Culkin care a luat și Oscarul pentru acest rol. Personajul său, Benji, este sarea și piperul acestei excursii, este amuzant, pune întrebări incomode, rupe locul comun.

Și totuși... Dincolo de acest personaj spumos este altceva... Rămâne să vedeți. Mai ales pentru jocul lui Culkin, pentru că prezența acestui „altceva” necesită multă artă a actorului. 

Black Dog

 Black Dog (Gou Zhen) China 2024, regia Guan Hu

Un film care a primit premiul Un certain regard la Cannes anul acesta.

Si pe bună dreptate. 

Dintr-un orașel monoindustrial, undeva în zona deșertică a Chinei, a plecat mare parte din populație. Puțini au mai rămas, dar mai ales au rămas câinii, abandonați de oamenii care s-au dus pe alte meleaguri, și care acum vagabondează printre clădirile părăsite, care așteaptă să fie demolate pentru a fi înlocuite de un proiect de dezvoltare, despre care se tot vorbește în film, ceva nelămurit, undeva între speranță și amenințare.

Însă filmul evită orice tezism politic. Nu vrea să critice nimic, e doar un film despre oameni și câini prinși în inevitabilul schimbării. De aceea e un film profund uman și atașant, cum rar se mai fac astăzi filme, într-o epocă în care fiecare autor simte datoria de a prezenta ceva cât mai corect politic, după temele politice la modă. 

Veți simți în imagini de o poezie sfâșietoare sentimentul dezrădăcinării, vă veți amuza de aventurile eroului filmului însoțit de companionul său canin, sau veți trăi suspansul unor răzbunări cerute de codul onoarei.

Și, singurul mesaj, pe care îl veți simți probabil cu speranță și ușurare, este că, fie orice schimbări, proiecte de dezvoltare, olimpiade fastuoase, eclipse de soare, oameni și câini vor trăi (și vor muri) după legile firii.

Bastardul

 

Bastardul, Danemarca 2023, regia Nikolaj Arcel, cu Mads Mickelson

În sfârșit un film care spune o poveste. Chiar dacă împrumută rețeta sigură a filmului western, colonizarea în pământuri pustii, lupta cu adversitatile naturii, dar mai ales cu răutatea oamenilor, filmul știe sa spună o astfel de poveste, mai ales știe sa o spună original pe măsura unei epopei din Danemarca secolului al XVIII- lea, epoca în care este plasata acțiunea filmului. Nu lipsesc nici fire narative secundare, poate un pic teziste, precum discriminarea și acceptarea celui diferit. Cu cadre cinematografice imprumutate atât din tradiția westernului, dar și cu imagini demne de pictori flamanzi din secolul în care se petrece acțiunea.

Și mai ales, este un film de caractere, și aici întra în joc, la superlativ, arta actorului. Este filmul lui Mads Mickelson, vedeta la el acasă, dar și internațional, și filmul arata ca este un actor fantastic. 

Bine susținut de restul distribuției, inclusiv de un vilan pe măsură jucat de Simon Bennebjerg. De văzut. 

Babylon

 Babylon, USA 2023, regie Damien Chazelle, cu Brad Pitt, Margot Robbie

E un film la care trailer-ul vă induce în eroare. Filmul este doar într-o mică măsură un film despre anii nebuni 1920 la Hollywood. 

Este un film care se vrea despre cealaltă parte a povestii din celebrul Singing in the Rain,  povestea celor care nu au reușit să se adapteze la trecerea de la cinematograful mut la cinematograful cu sonor.

Un subiect riscant în sine, căci, nu-i așa, nimeni nu e interesat de povestea celor care pierd. Sau iti trebuie foarte mult talent să faci o astfel de poveste să funcționeze ca spectacol cinematografic. Damien Chazelle aș spune că  eșuează în  acest demers. Energia filmului se consumă în drame construite schematic, si se stinge cu totul intr-un final tragic, dar care nu demonstreaza nimic. 

Un film care se vrea despre magia cinematografului, dar care ratează tocmai la acest capitol.

Conspiratie la Cairo

 Conspiratie la Cairo, Franța, Finlanda, 2022, regia Tarik Saleh

Filmul a primit premiul pentru scenariu La Cannes si nu degeaba. Este vorba despre o poveste despre lupta pentru putere în cea mai mare universitate islamica sunita al-Azhar din Cairo. Lupta e povestita din perspectiva unui modest student care pica în mijlocul unei încrengaturi de intrigi, în care nimic nu este ceea ce pare. 

Cinematografia e simpla, film cu buget mic, dar adecvata, pentru a spune aceasta poveste a trădărilor si ambițiilor.

Fabelmans

 

Fabelmans, USA 2022, regia Steven Spielberg

Fabelmans a primit premiul pentru cel mai bun film drama la Golden Globe.

Desigur e un film de Spielberg bine construit. Însă are niste atuuri fata de concurenta. Este un film despre formarea unui cineast. Oarecum autobiografica după cum marturuseste Spielberg. Ce mana pe cineva un lupta pe un drum unde succesul este de cele mai multe ori o iluzie pe un tanar pasionat? 

Pe de alta parte cinematografia contemporana tinde sa se divida între superproductii cu  supereroi și acțiune, și filme ieftine finanțate mai ales de canalele de distribuție pe internet. Fabelmans este un film care astăzi iese din aceste tipare, Spielberg a îndrăznit sa facă un film Old School. Indrazneala care nu a rămas neremarcata și a primit un premiu. 

The Blind Man Who Did Not Want To See Titanic

 

 The Blind Man Who Did Not Want To See Titanic, Finlanda 2021, regia Teemu Nikki, Cu Petri Poikolainen

Este vorba despre un film cu totul neobișnuit, dar care trebuie aclamat pentru realizarea artistica excepțională.

Este un povestea unui personaj imobilizat, orb. Jaakko își petrece viata între pereții modestei sale locuințe. Contactele sale cu lumea sunt puține, asistenții care vin pentru terapie sau să-i facă curat. Un telefon îl tine legat de lume. Părinții sunt doar excesiv de milosi și grijulii, iar Jaakko nu de mila lor dulceaga are nevoie.

Singura legătură emoțională reala este Sirpa, pe care o bănuim, din discuții, suferind și ea de o boala grava. Discuțiile se învârt în jurul filmelor, cu referințe la filme. Jaakko înainte de a orbi era un mare cinefil. Are încă colecția de DVD-uri, cu Titanic încă nedesfacut din țiplă, nu s-a decis dacă să-l vadă, prea comercial.

Într-o zi Sirpa nu răspunde, apoi afla ca acesteia i se agravează afecțiunea. Jaakko nu a întâlnit-o niciodată pe Sirpa. Locuiesc în orașe diferite. Jaakko pleaca în marea aventura, să o întâlnească pe Sirpa.

E un film din perspectiva unui nevăzător imobilizat într-un cărucior. Nu-l vedem decât pe Jaakko, cu emoțiile lui, restul este blurat, asa cum nici Jakko nu vede nimic în jur.  Și voci.

Și totuși, drama bine construita. Să fiu bine înțeles, nu melodrama ieftina, ci un film plin de suspans, acțiune, sentimente, și umor.

Cum se poate asta? Vedeți filmul. 

Iluzii pierdute

 

Iluzii pierdute, Franța 2021, regia Xavier Giannoli 

Filmul e o ecranizare a unui roman de Balzac, ecranizare care pune accentul pe atmosfera din presa din Franta de la inceputul secolului al XIX-lea, presa de început de epoca modernă. Care nu se deosebea cu nimic de cea de astăzi, can-can, propaganda politica deșănțată, dezinformare, corupție.

Ca atmosfera de epocă filmul da bine. Însă scenariul nu reușește să facă față sarcinii de a dramatiza fluviul narativ a lui Balzac. Probabil e și imposibil, poate un serial ar oferi un spațiu suficient. Asa ca multe caractere și situații rămân slab creionate sub aspectul spectacolului cinematografic.  Și în lipsa unei drame mai bine construite din perspectiva cinematografului, încet, încet, se instalează plictiseala. 

Utama

 

Utama, Bolívia,  regia Alejandro Loayza Grisi

Filmul este câștigătorul Trofeului Transilvania la TIFF 2022.

Este un film despre ritmurile ancestrale, despre oameni care trăiesc în ritmurile naturii. În centrul povestii e o familie de bătrâni care trăiesc, destul de izolați, undeva în preajma munților și a desertului, crescând lame. Comunitatea din care făceau parte e pe cale sa dispară, deoarece lipsa apei face supraviețuirea imposibila.

Deși filmul are momentele lui, e un film care mizează mult prea mult pe exotism și nostalgia vieții "primitive". In definitiv nu exista o alta drama decât a naturii care nu cruța pe nimeni. Pentru unii poate e suficient pentru un spectacol cinematografic. Eu as spune ca drama este în principal despre oameni, și asta cam lipsește, oricâtă simpatie am avea fata de stilul de viata și greutățile oamenilor care trăiesc în podisurile înalte, aride, ale Boliviei. 

Maigret

Maigret, 2022, regia Patrice Leconte, Cu Gerard Depardieu 
Depardieu își folosește varsta în avantaj arătând  ca încă poate sa joace personaje cum erau odată. Îmi dau seama ca de fapt acest Inspector Maigret e un pretext cu totul, doar pentru a-i da prilejul lui Depardieu sa își etaleze scoala. Mie mi-a plăcut mult Depardieu cam în toate filmele în care a jucat. Mereu a trecut ecranul, cum se spune, și asta pentru ca tot ce a jucat a jucat cu personalitatea și ego-ul lui. Nu o sa îl uit în Cyrano, cred ca acolo rămâne definiția lui - un actor care joaca atat de bine, încât își transforma urâțenia fizica în frumusețe.

Povestea polițistă e doar un pretext pentru a prezenta un om ajuns la momentul ala când ai o virsta, ești un pic un pic depășit  de ce se intampla în jur, dar știi ca lumea trebuie sa arate într- un anume fel, în ciuda nebuniei vremurilor, ca lucrurile trebuie făcute într - o anumita maniera... Iar Depardieu  gras, îmbătrânit, pășind obosit, dar spunând ca unele cazuri se rezolva cu vin alb, altele cu bere, altele cu tărie, trebuie sa vedeti.

Elvis

 

Elvis, USA 2022, regia Baz Luhrmann, cu Austin Butler, Tom Hanks

Dacă scopul filmului Elvis este acela de a ne face să fredonăm din nou melodiile care l-au făcut celebru pe Regele Rock and Roll, eu zic că au reușit. 

Partea muzicală a filmului este în mod sigur o reușită, și fiind vorba de o poveste despre un star al muzicii, acest fapt este suficient pentru a valida filmul.

A fost găsit tonul potrivit pentru a descrie contextul muzical în care s-a născut fenomenul Elvis, dar, încă și mai inspirat, Elvis este adus în actualitate prin inserturi muzicale hip-hop. Elvis era un tip cool din anii 1950, așa cum sunt cool cei care domină topurile astăzi.

Austin Butler se achită bine de misiunea de a personifica pe Elvis, desigur, e imposibil de prins în toate detaliile charisma fără egal a Regelui, dar una peste alta îi „iese” rolul.

Replica este dată de Tom Hanks in rolul mult criticatului manager al lui Elvis Presley, Tom Parker, și Tom Hanks este insidios cât cuprinde, adică este din nou un actor superlativ, de această dată într-un rol negativ.

Dacă filmul are părți slabe, acestea sunt la partea narativă. Scenariul se mișcă greu, filmul e lung, cam prea lung, și asta în ciuda unor caractere destul de liniare, uneori slab caracterizate. Sunt personaje secundare care ar trebui chiar să aibă o greutate în film  care sunt efectiv schematice. Totuși, reușesc și aici, pe partea narativă, câteva momente bune, care fac scuzate lipsurile în construcția poveștii.

La aceasta se adaugă cinematografia îngrijită și atmosfera de epocă, ambele contribuind la reușita spectacolului.

Paris, arondismentul 13

 

Franța 2021, regia Jacques Audiard

Jacques Audiard e un regizor binecunoscut pentru  De battre mon coeur s'est arrêté, sau marele succes Un Prophete, iar mai recent Brothers Sisters. 

Și in acest film, pe o notă ceva mai lejera decât în precedentele filme enumerate, regizorul e interesat de tensiunea dintre rolul asumat și aspirația interioara. 

De aceasta dată surprinde lumea tinerilor contemporani. Trăind într-o lume în care rolurile sociale se succed rapid, se schimba în funcție de situație într-o societate cu o diversitate greu de asimilat, unde nu se mai pot construi cariere, sau statut social bine definit, aceasta stare de fapt se reflecta și în partea romantica a vieții. In loc de relații, este o fuga după "experiente", o imagine oglinda a vieții sociale agitate și nesigure. 

Regizorul spune povestea unor tineri din Arondismentul 13 al Parisului, in sine o contradicție și provocare, căci nu este Parisul de carte postala, ci un Paris al cartierelor de blocuri, arhitecturii brutaliste și funcționale. Pentru a exprima superficialitatea căutată și disperata a relațiilor emoționale a personajelor sale, soluția artistica, pentru unii discutabila, este cea a unei aglomerări de scene erotice fără perdea. Romantismul se consuma în primul rand la nivelul epidermei, deși fiecare are și altceva de spus într-o relație. 

Filmul nu judeca, doar constata, și chiar încearcă sa încheie în nota "optimista" : dincolo de teribilismul asumat, și generația celor tineri  acum nu dorește în fapt altceva decât ceea e au cautat și părinții lor, adică relații umane profunde. 

Noaptea regilor

 

Noaptea regilor, La nuit des roi, Franța Coasta de Fildeș, Senegal, 2020, regia Philippe Lacôte

Un film care vine din Africa e rar pe ecranele noastre. Și e un film foarte bun, deși este necesară o anumită disponibilitate pentru receptarea sa. Un tânăr din Coasta de Fildeș este condus la închisoare. Închisoarea, La Maca, este o închisoare caracteristica tarilor subdezvoltate, unde găștile de prizonieri fac legea, gardienii fiind mai mult tolerați în închisoare.

Tânărul nimerește tocmai în momentul când o schimbare a "șefului" real al închisorii, un șef de gang din închisoare, trebuie sa se retragă, practic trebuie sa se sinucidă, deoarece boala îl face sa nu mai poată controla găștile violente.

In acest moment de succesiune trebuie sa se petreacă un ritual, cineva, un povestitor, Roman îi zic în film, trebuie sa spună comunitatii de pușcăriași o poveste de la apus la răsăritul soarelui. Altfel va fi omorât. Adevărată reluare a temei Sheherezadei, într-un cadru al subumanitatii, al unei pușcării unde singura lege e violența.

E un cadru în care se construiește în fapt o odă narațiunii, poveștii, științei de a spune povesti. Cu scene care amesteca tragedia antica cu elementele unei culturi populare africane, mesajul, deși oarecum doct și tezist, se transforma în drama autentica.

Narațiunea ca sens al vieții, narațiunea ca ritual, relația narațiunii cu realitatea, hiperbola, parabola, trucurile narative, relația narațiune receptare, narațiune autor, toate sunt teme care sunt spune cu o energie fără egal. Se amesteca povestea simplu rostita, cu elemente de pseudo documentar, documentar, cinema fantastic sau de adevărat happening teatral într-o realizare oarecum năucitoare, dar în mod sigur evocatoare. 

Nu în ultimul rand la reușită filmului  contribuie actorii. Desigur niciun nume nu este cunoscut publicului internațional, însă jocul este de excepție, cu o colecție de caractere dintre pușcăriași cum nu am mai văzut, fiind construite personaje într-un timp al narațiunii foarte scurt.

Eu recomand experienta fără egal a acestui film atipic. 

Dog

 Dog, USA 2022, regia Reid Carolin, Channing Tatum, cu Channing Tatum

E genul acela de film care exploatează cât se poate dragalasenia unui personaj -animal. Ceea ce nu e un lucru rău, căci este film plăcut, cu o poveste care nu e lipsită de clișee (traumele soldatului american care își găsește cu greu locul după ce a venit din război), dar spusă într-un mod original, din perspectiva interacțiunii cu un câine care este la rândul său un veteran de război. Cu momente mai triste sau mai vesele.

Iar Channing Tatum joacă cel puțin la fel de bine precum câinele.

Sous le ciel d Alice

 

Sous le ciel d Alice, Franta 2020, regia Chloé Mazlo, cu Alba Rochwacher, Wajdi Mouwad

Un film despre războiul civil din Liban izbucnit în anii 1970. Cu o perspectivă pur umană, fără nimic politic. Este perspectivă  une familii libaneze, el localnic, ea o elvetianca stabilita in Liban, din ceea ce am spune că e clasa de mijloc libaneză, cum suportă ei și rudele lor rigorile războilui civil.

Un film cu tot felul de inserturi care aduc informații de context (inclusiv animație), fără îndoală un film foarte creativ la nivelul expresiei artistice.

Însă aceste inserturi vin și cu riscul de a crea un efect de sterlizare a dramei, oarecum edulcorată și conceptualizată.  

Noua ordine

 

Nuevo orden, Mexic 2020, regia Michel Franco

Noua ordine este o distopie angoasantă despre o societate care, din păcate, seamănă mult cu ceea ce trăim astăzi. Într-o lume extrem de polarizată între bogați și săraci între clase nu mai există nicio comunicare, numai ură și dispreț. Cu riscul exploziei sociale. 

Rezolvarea din film este cea a dictaturii militare. Ordinea (nouă) este o societate încă și mai înfiorătoare decât detestata stare a dezbinării sociale.

Cei câtiva care încearcă să mai stabilească o punte de comunicare sunt primele victime ale Noii ordini.

E un film avertisment despre rezultatele polarizării sociale fără limite, dar și față de iluziile unui regim de mână forte care ar rezolva criza.

E un film interesant, cu avertismentul că nu e un film comod de vazut, fiind multă violență.

Trei Etaje

 

Tre Piani, Italia 2020, regia Nanni Moretti, cu Ricardo Scamarcio, Alba Rohrwacher

Filmele italiene, chiar și atunci când nu strălucesc, reușesc să fie plăcute prin atmosfera specifică Italiei, căldură umană care se degajă în mod natural, mai ales atunci când e vorba de relațiile de familie.

În cazul acestui film, din păcate, nici măcar la capitolul acesta, unde italienii sunt de neîntrecut, nu puncteză. În loc de naturalețea relațiilor umane, povestea se cramponează în drame psihilogizante absolut forțat construite. Într-o poveste cu familiile care conviețuiesc într-un condominiu burghez din Italia, nici măcar o dramă de moravuri „cinstită” nu reușeșete să se desfășoare, datorită tentației simplificatoare a rezolvărilor „deus ex machina”  oferite de așa-zisele drame psihologice.

Prezența pe afiș a lui Ricardo Scamarcio, altfel un actor foarte plăcut, nu salvează cu nimic plictiseala generală din film.