Beție în vremea holerei

 

coord. Constantin Ardeleanu, De la ciuma lui Caragea la Holera Balcanică

p.115-116

Desigur, faptul că modestul târg moldav al Tecuciului se află în apropierea viilor de la Nicorești, cu celebrele sale licori, este scuză suficientă pentru locuitorii orașului de se fi îndulcit în a aduce cu sârguință onoruri zeului Bacchus.

Iată cum această patimă a creat ceva emoție la carntina Galați la 1831. Dar să lăsăm documentul vremii să vorbească:

„Certificat

După înscrisul cinstitei Pârcălăbii cu numărul 3344 prin care ni se solicita să cercetăm trupul mortului Vasile Tecuceanul, care a murit la carantina din Galați, am urmat cercetarea împreună cu doctorul carantinei și s-au aflat trupul pe din afară fără niciun semn de lipicioasă boală. (era epidemie de holeră în acea vreme) Așadar efectuând disecția, s-au deslușit că muruntaiele lui sunt curate, iar moartea lui a fost cauzată de Apoplexia sanquinis, venită lui din multă beție, pentru care încredințăm cu ale noastre iscălituri,

Gheorghios Condos, medic

Doft. Chiriacopol

1831 mai 22

Dimitrache Lupașcu comis, cionovic rânduit din partea Pârcălăbiei.”

Paradigmele istoriei. Datoria publică a României în ultimii 100 de ani

 

Photo by Towfiqu barbhuiya on Unsplash

„Paradigmele istoriei. Datoria publică a României în ultimii 100 de ani” este un material publicat de George Georgescu pe care l-am găsit pe Munich Personal RePEc Archive (mai multe despre asta găsiți aici)

Multe date economice interesante despre istoria României. O informație mi-a atras atenția. Procentul din PIB al datoriei publice în 1980 al României. Este îndeobște admis că în anii 1980 a avut loc o degradare accentuată a nivelului de trai al românilor în condițiile în care România contractase o datorie externă importantă și s-au făcut eforturi pentru plata acesteia.

In valoare absolută cifrele nu mai au relevanță, moneda în care sunt exprimate (USD) s-a devalorizat și comparațiile cu momentul actual nu exprimă nimic. Dar e interesant de văzut ca procent al datoriei externe din PIB. Ei bine, maximul a fost atins în 1980 când datoria externă a României a fost de ...26,9% din PIB.

Ultima data când am verificat, noiembrie 2024, datora publică a României ca procent din PIB era de aproximativ 54%.

Adică dublu. Adică... trageți voi singuri concluziile.

Afaceri în vremuri de ciumă

Cum cuvântul pandemie nu se inventaste la 1800, uite cum se făceau bani din epidemii la vremea aceea. Recunoașteți modelul? 

 "Cu toate acestea, in mare măsură, eforturile de prevenire a răspândirii epidemiilor întreprinse de domnitorii din seclul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au fost ineficiente. Pe de o parte, acestea au rămas parţiale și, de obicei, au constat în crearea unei carantine improvizate în jurul unor locuri specifice unde au fost semnalate cazuri de ciumă, cum ar fi cetățile otomane dispuse de-a lungul Dunării. Personalul care ar fi trebuit să conducă astfel de carantine era slab instruit şi în mare parte neplătit. Pentru a înrăutăți lucrurile, autoritățile locale corupte au transformat în curând măsurile de prevenire a epidemiei într-o sursă de abuz şi de extorcare. Îngrijitorii (cioclii) jefuiau casele bolnavilor, puneau morţii şi bolnavii în aceeaşi căruță şi-i lăsau în câmp deschis în afara oraşului. Populaţia era adesea terorizată chiar de dregătorii insărcinați cu implementarea măsurilor anticiumă. Aceştia din urmă nu doar că erau interesaţi de prelungirea epidemii- lor pentru a-şi primi in continuare lefurile, dar mai şi extorcau bani de la populaţie, ameninţând că le vor decreta casele ca fiind contaminate şi că-i vor duce la spitalul de ciumați, unde moartea era aproape sigură. 

Aceste abuzuri l-au determinat pe consulul prusac Ludwig von Kreachely să vorbească despre ciuma morală şi politici ce afectează Principatele, în timp ce supuşii austrieci au decis să-şi creeze serviciul de îngrijire şi spitalul de ciumaţi proprii. În cele din urmă, populația a ajuns să se opună frecvent măsurilor antiepidemice prescrise de poliția medicală şi s-a ataşat de ritualurile religioase. Rezistența bucureștenilor l-a obligat pe Ioan Caragea să revoce Statutul pentru combaterea ciumei la mai puțin de o lună după ce a fost pus in aplicare, în ianuarie 1814. Măsurile de carantină luate de autoritățile ieşene în timpul epidemiilor din 1819 au provocat o revoltă fățișă, care l-a obligat in mod similar pe domnitorul Mihai  Suțu să le revoce. Situația epidemică deplorabilă a Principatelor de de la inceputul secolului al XIX-lea a pus pe ordinea de zi a boierilor reformatori măsura de inființare a unor servicii regulate de carantină şi au reprezentat o prioritate pentru autoritățile de ocupație după 1828." p. 316

Altminteri cartea lui Victor Taki este foarte interesantă pentru ca aduce ceea ce lipsește la noi mai mereu în cercetarea istorica, perspectiva" celorlalți". În cazul de față perspectiva rusească în relația cu țarile romăne în prima parte a secolului al XIX-lea. 

Furculiță

 

Prima reprezentare a unei furculițe

România, tot ca acum 200 de ani

 

Toți știu că numai protecția și acceptarea obedienței le pot asigura o „carieră”, relativ ușor de construit și o serie întreagă de alte beneficii și privilegii. Sub pălăria unui stăpân puternic și influent, viața e mult mai ușoară, chiar dacă îngrădește cumva personalitatea și libertatea. Și, până la urmă, de ce ar avea nevoie de atâta slobozenie sau personalitate, când accesul la putere și la dregătoriile înalte este deja stabilit, iar bunăstarea contează mai mult. prin susținerea supusului, boierul își asigură nu numai prestigiul, ci și serviciul celui promovat. promovarea nu are nicio legătură cu o „pregătire” a slujbașului(adesea ajuns într-o slujbă total diferită de cea pe care o ocupase până atunci), căci un slujbaș domestic nu are nicio fărâmă de formare profesională, ci își datorează poziția mai degrabă unui favor și unei nevoi a stăpânului. Acesta are nevoie de un om de încredere într-o anume slujbă și își asigură informația și celelalte beneficii materiale sau simbolice ale slujbei prin numirea unui om de încredere. Astfel, marii boieri ajung să dețină monopolul numirilor în slujbele inferioare și să-și asume o parte a profitului acestora. Același lucru poate fi observat și la nivel local, unde boierii înstăriți din provincie își construiesc rețele clientelare de putere. Cu cât sistemul administrativ crește, cu atât se înmulțesc slujbele. Veniturile nu presupun numai simpla deținere a unei importante dregătorii, ci și popularea întregului aparat cu oameni loiali, datori și dependenți.

Constanța Vintilă-Ghițulescu, Evgheniți, ciocoi, mojici,  Despre obrazele primei modernități românești,. 175-1860, Humanitas, 2013, p. 234-235

Pasajul de mai sus descrie realitatea administrației publice în țările române pe la 1830. Adică acum aproape 200 de ani în urmă. Credeți că s-a schimbat cu ceva?

Cum se sfârși socialistul Lassalle

 

Ferdinand Lassalle este practic întemeietorul mișcării socialiste in Germania. Prieten cu Karl Marx, revoluționar, a avut un sfârșit de vodevil cu conexiuni valahe.

În 1864 se îndrăgostește de o tânără, se pare foarte atrăgătoare, Helene von Dönniges. Însă familia acesteia nu vrea să audă de vreo legătură cu revoluționarul de stânga, care, mai era și evreu, ceea ce in concepția vremurilor acelea, era descalificant. Familia e mai bucuroasa sa consimtă la o logodna cu un, foarte îndrăgostit și el, print valah, Iancu Racoviță, și își spunea pe drept prinț, căci era stranepotul domnilor tarilor romane din familia Racoviță. Ca să nu mai punem la socoteală averea frumoasă ce o avea.

Lassalle trimite provocare la duel, tatălui domnișoarei, pe care însă o accepta proaspatul logodnic, Iancu Racoviță. Poveștile spun ca niciunul dintre combatant nu prea era familiarizat cu armele de foc. Cum ar fi, Iancu Racoviță spune ca a fost din întâmplarea reculului armei, Lassalle este împușcat și moare în trei zilei. În puțin timp Iancu se căsătorește cu impricinata, dar nu va trai nici el mult după aceea. Asa ca lumea aventuroasa a Europei secolului al XIX-lea se imbogateste cu o prințesă Helene de Racovitza. 

Sa radem cu Stalin

 

Stalin avea și umor, cam negru, e adevărat. 

În decembrie 1944 generalul Charles de Gaulle, conducătorul și eroul Franței recent eliberate, se afla în vizita la Moscova. Ca gest de bunăvoința, înaintea  vizitei, amnistiase și permisese revenirea în Franța a șefului partidului comunist francez, Maurice Thorez. Acesta, pentru ca fugise de înrolare în război, era, pentru autoritățile franceze, un simplu dezertor care trebuia sa suporte rigorile legii ca toți dezertorii în timp de război.

Stalin, vădit satisfăcut de această măsură, în întâlnirea cu de Gaulle îl întreabă: "Acum ca i-ai permis sa se întoarcă (lui Thorez), când îl împuști"?

Siderat, de Gaulle a răspuns políticos ca doreste sa reconstruiasca Franța cu toți francezii.

Anecdota povestita de contele de Marenche, în acea vreme aghiotant al generalului Juin, care a fost în delegația franceză în vizita la Moscova. 

Pensii speciale? Aveau și ienicerii

 

Dacă aveți a va plânge de pensiile speciale pe care le plătește statul roman, va arat ca e o moda veche. Aveau și ienicerii din Imperiul Otoman. Moda pensionării rapide (și nemeritate) exista în corpul militar de elita al padisahului otoman, ienicerii. 

În teorie, ienicerii bătrâni primeau o pensie cu statut de mutekaid. De asemenea, cei considerați a nu mai fi potriviți serviciului activ, erau desemnați pentru servicii de paza cu statut de korucu. Realitatea este însă ca se abuza de aceste portițe de a primi plăți din visteria împăratului fără să faci nimic.

De exemplu, în 1654,din cei 33463 ieniceri staționați în capitala Istanbul, 10665 (adică o treime) erau plătiți ca mutekaid sau korucu. Se apreciază că probabil doar 1000 erau cu adevărat în situațiile de vârsta înaintată sau dezabilitati, restul obtineau statutul prin corupție.

Decăderea ajunge la asemenea cote încât în campania  din 1710-1711 din Moldova, cea cu Cantemir și tarul Petru I, din cei 52337 infanteristi aflați pe statele de plata ale Imperiului Otoman, și care teoretic ar fi trebuit sa se afle în campanie, la inspecție a rezultat ca numai 10378 oameni luau parte efectiv la lupte!

Un mercenar rus în armata lui Petru Rares

În armata lui Petru Rareș, domnitor al Moldovei intre 1526-1538 și a doua domnie între 1541-1546, armata cu care a repurtat multe victorii importante împotriva vecinilor, a fost și un mercenar, mic nobil rus, Ivan Peresvetov (uneori transcris și Peresvietov).

Născut în ținuturile rusești aflate sub suveranitatea Lituaniei, astăzi i-am spune că e bielorus, a servit în armatele lui Ioan Zapolya, principe al Transilvaniei, si rege al Ungariei, trece și prin armata împăratului Ferdinand I de Habsburg, și ajunge în armata lui Petru Rareș. Probabil după alungarea acestui din urmă protector de către turci în 1538 din domnia Moldovei, ia calea Moscovei.

Avem norocul ca s-au păstrat scrieri ale acestuia sub forma de Petiții către țarul Ivan al IV-lea „cel Groaznic”.  Petițiile propun reforme ale statului rus, cu o viziune destul de modernă (unii îl numesc un Machiavelli al Rusiei). Petițiile sunt scrise cu gândul de a obține atenția țarului și protecția acestuia. Cel mai probabil nu au avut vreun impact asupra politicii Rusiei (istoricii au emis concluzii contradictorii privind impactul real asupra politicii rusești al acestor scrieri), și autorul nu a obținut beneficiile așteptate (probabil pe la 1550 a încetat din viața, unii istorici chiar bănuind că ar fi fost executat ca eretic).

Totuși scrierile sale au circulat (se cunosc mai multe copii care s-au aflat în circulație) semn că au trezit ceva interes în cercurile cultivate de la Moscova.

Foarte interesant pentru noi, în una din Petiții, propunerile politice sunt făcute sub forma unor „cugetări” ale lui Petru Rareș, ca plan de reformă al creștinătății orientale, pentru ca aceasta să reziste puterii otomane, plan în care Rusiei, ca cea mai puternică țară creștin ortodoxă, trebuia s-i revină locul principal. 

Desigur e puțin probabil ca să fie vorba cu adevărat de ideile lui Petru Rareș. Ceea ce însă putem să presupunem e că pentru Ivan Peresvetov perioada petrecută în Moldova în slujba domnitorului a fost cu adevărat importantă, și figura lui petru Rareș era considerată, cel puțin în lumea creștinătății orientale, ca una impozantă, astfel că menționarea numelui lui Petru Rareș în petiția adresată țarului să adauge o notă în plus de respectabilitate ideilor expuse acolo.

Ivan Peresvetov a fost tradus și în românește  într-o carte intitulată „Manual de domnie” al țarilor ruși.

Comentariile făcute aici sunt inspirate de lucrarea  <Ivan Peresvetov and his "Tale of Sultan Mehmed [II]" and "Greater Petition"> a lui Isaiah Gruber.

 

Thriller stil 1800

 

În toate epocile a existat o plăcere (nu tocmai onorabilă) de a consuma povești violente. Nu e locul aici de a discuta resorturile psihologice ale acestei plăceri vinovate. Astăzi avem posibilitatea să privim filme de groază, să jucăm jocuri pe calculator în care producem hecatombe demne de războaie mondiale, ba chiar ne e la îndemână realitatea virtuală. 

Dar cum se întâmplau lucrurile în vechime, fără aceste posibilități de divertisment?

Înaintașii se descurcau cu mijloacele la îndemână. De exemplu cu povești cu marionete, povești care nu erau deloc pentru copii.

Iată aici din colecția lui V& A Museum din Londra marionetele care sunt făcute special să povestească o crimă celebră la începutul secolului al XIX-lea în Marea Britanie, anume asasinare unei tinere, Maria Marten (s-au scris si balade despre asta, cautati pe youtube). Au aparținut unei companii de teatru de marionete din epocă și au ajuns în colecția muzeului.

Remarcați gradul de sofisticare al marionetei care o personifică pe victimă: există o panglică roșie care se ivește la momentul asasinatului pentru a reda sângele, și este posibil să fie manipulată de maestrul păpușar inclusiv frizura victimei, pentru ca prin părul dezordonat să exprime violența.

http://www.vam.ac.uk/content/videos/m/video-maria-marten-or-murder-in-the-red-barn/

Metehne vechi

 

Domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni călătorind prin București într-o trăsură trasă de cerbi cu coarnele poleite cu aur

Unii critică că armata romãnă are prea mulți generali și prea putini soldați. Starea aceasta de lucruri nu e nouă. Iată cum descrie Radu Rosetti în "Amintiri", starea de lucruri din armata fanariotă, unde un bunic al său ajunsese hatman, adică un fel de ministru de război, cum am zice astăzi.

"Însă pentru această armată existând numai cu numele era o droaie de căpetenii cu nume simandicoase: vel căpitan al hătmăniei, vel căpitan de lefegii, porușnicul hătmăniei, căpitanul de darabani, polcovnicul, stegarii hătmăniei, baș ciaușul etc. etc. Și această oaste inexistentă avea o mulțime de steaguri, mici și mari, și un număr mai mult decât îndestulător de trâmbițași."

P.47

Nunta mare la Tecuci. După Miron Costin

 

Zac. 9. Radul-vodă domniia aicea în țară la noi, iară feciorul său Alexandru-vodă în Țara Muntenească și la aceasta domniie au făcut si nunta la Tecuci fecioru-său cu fata lui Scărlet, vestit om între țarigrădéni, la care veselie era adunate doă țări, țara noastră și Țara Muntenească. Scaunele boierilor, din-a-diriapta domnilor boierii de Muldova, iară den-a-stînga boierii muntenești ținea dvorba și așea și căpeteniile de slujitori. Divanuri, case, cerdacuri, anume de această treabă făcute, cu lucrători de îmbe părțile a țărîlor, la satu la Moviléni, în malul Sirétiului, dincoace. Unde și soli streini cu daruri era veniți de la unguri și de la cîțva domni den Țara Leșască. Și au trăgănat acéia nuntă pănă a doa săptămînă cu mare petrecanii și bivșuguri.

O croazieră de la Viena la Constantinopol

 Constantin Ardeleanu, O croazieră de la Viena la Constantinopol

O carte de istorie care dincolo de efortul cercetătorului de a reconstitui un fragment dintr-o epocă, este și o carte bine scrisă, plină de culoare.

Este o carte despre serviciul de navigație pe Dunăre care din 1834 cuprinde și Țările Române, fiind posibilă o călătorie cu vaporul de la Viena la Constantinopol.

Este epoca primei etape a modernizării Țărilor Române, epocă în care vaporul este principalul agent al circulației ideilor și bunurilor care constituie o viață modernă, vaporul acestui serviciu de transport fiind pentru cei mai mulți români și primul contact concret cu modernitatea.

Serviciul are epoca sa de glorie până în anii 1860, după 1870 fiind puternic concurat de dezvoltarea rețelei de căi ferate, care devine mijlocul de transport preferat, serviciul de transport de persoane la mare distanță pe Dunăre dispărând treptat.

Cartea urmărește desigur un istoric al orgnizării și desfășurării serviciului (o companie austriacă), dar mai ales impactul său asupra călătorilor români, tocmai sub aspectul de agent de modernizare, de exemplu concret al modernității nu numai sub aspect tehnic, dar și al organizării, al unui raport nou cu timpul, etc..

Desigur nu poate lipsi și perspectiva străinilor care vin în contact cu Țările Române tocmai prin faptul că prin intermediul acestui serviciu de transport, acestea devin accesibile, încep să iasă din zona orientului misterios, inaccesibil și barbar, și încep să arate, chiar și pentru cei mai pretențioși și critici, măcar semnele unui început de modernizare.

Cartea urmărește și un aspect mai puțin cercetat, călătoria ca spațiu social în sine, elemente ale socializării dintre călători, călători și echipaj, socializare inevitabilă și trecând peste diferențe de clasă sau etnice, în condițiile în care erau multe zile de petrecut la bord.

Spații ample sunt rezervate pentru două realități caracteristice și definitorii pentru aceste călătorii.

În primul rând este adusă în atenție evoluția navigației de la Cazane -Porțile de Fier zonă în care Dunărea nu era propice navigației pentru nave de mare tonaj, și lucrările care s-au făcut în principal la inițiativa Austriei pentru a se îmbunătăți navigațiaîn această zonă.

Un alt aspect caracteristic era cel al carantinei. Această cale de transport trecea din orientul „necivilizat” în lumea apuseană. Conform mentalității vremii, Orientul era un spațiu al bolilor contagioase și toate persoanele și bunurile venind din Orient erau obligate să petreacă un timp în carantină. În efortul de modernizare, nu numai monarhia habsburgică impunea o carantină, ci și Principatele Române își organizează propriul serviciu de carantină. Desigur, dincolo de semnificația sanitară, măsura avea și o semnificație politică profundă: prin introducerea obligației de carantină la  Dunăre, Țările Române, deși teoretic încă sub suzeranitatea otomană, se afirmă practic ca un spațiu separat de Imperiul Otoman, impun o graniță, chiar dacă nu oficială, dar cât se poate de concretă.

Legat de carantină, un fapt, care arată cu câtă seriozitate era privită. În 1849, după revoluție, otomanii în acord cu Imperiul Rus, au numit în Moldova ca domn pe Grigore Alexandru Ghica. Acesta a mers la Constantinopol să primească investitura,  și apoi a luat vaporul pentru a veni la Galați ca proaspăt domn. Însă cât era de Domn al țării, i s-a impus să stea în carantină, și cum vaporul sosise noaptea, conform regulii vremii, lui și însoțitorilor nici nu li s-a permis să debarce. Ca și acum, moravurile se pare că nu s-au schimbat prea mult, erau boieri care considerau că legile nu li se aplică și lor. Se pare că ginerele domnitorului, aflat în suită, a intrat în conflict cu autoritățile. Relatările nu sunt clare ce s-a întâmplat de fapt, dar boierul Villara, ginerele domnului, până la urmă a căzut în Dunăre și s-a înceat. 

Cronicile brancovenesti

 

Cronici brancovenesti (antologie glosar si bibliografie de Dan Horia Mazilu)

Sunt cronicile acestea despre cunoscutul domnitor Constantin Brâncoveanu (domnitor în Tara Românească 1688-1714) o lectură de interes? Ce ai putea afla mai mult despre un personaj, care altfel ocupă spații generoase în lucrările istoricilor?

În primul rând istoricii sunt foarte ocupați cu politici, sau, alții, de reealizările culturale, numeroase și remarcabile, ale domnitorului.

Însă niciun istoric nu a fost preocupat să descrie ce însemna să fii domnitor al Țării Românești în acel moment de cumpănă de veacuri și de mari transformări la scară europeană.

Cronicile (favorabile sau nu domnitorului) îți vor descrie „meseria” de domnitor mai bine decât a făcut-o vreun istoric. Și era „meserie” grea. Contextul era unul foarte complicat, Imperiul Otoman, după asediul eșuat în fața Vienei din 1683, se afla în defensivă, structurile sale politice, elitele sale fiind sub semnul eșecului de neoprit. De aici, continuă nervozitate la nivelul administrației otomane, rotiri disperate de cadre, va fi chiar și o revoltă care conduce la detronarea sultanului. Pentru Brâncoveanu aceasta însemna eforturi disperate de a anticipa schimbări de politici rapide, neașteptate, și a se adapta cerințelor imperiului.

În plus, dominația asupra principatelor române devine disputată, habsburgii în primul rând, apoi Imperiul Rus, ceea ce înseamnă încă și mai mult stres asupra domnitorului care trebuie să navigheze între interese diverse.

Problemele financiare sunt foarte presante. Imperiul Otoman era în criză evidentă din punctul de vedere al capacității de a face față cheltuielilor. Inflația introdusă de economia de schimb în plină expansiune în Europa de Vest, lovește greu în Imperiul Otoman care se bazează pe venituri fixe ale unei economii eminamente funciare. De aici cereri de plăți anticipate ale tributului (care adaugă la costul general și dobânzile mari cerute pentru a se face rost de bani în momentul în care tributul este cerut), presiune pe obligațiile de prestatii în natură (furnituri, lucrări la poduri, la cetăți) care se înmulțesc, mai ales în condițiile în care campaniile militare în zonă sunt practic permanente. Si practic o dublare a tributului care este acceptată de domnitor.

Urmărirea domnitorului în activitatea sa prin care reușește să se descurce între atâtea probleme, este fascinantă.

Este citirea acestor cronici o lectură în sine plăcută?

Principala cronică este cea lui Radu Greceanu, logofăt la curtea domnitorului, care se vrea o cronică oficială. Limba este una plăcută, inevitabilele arhaisme nu fac textul unul greu inteligibil,. Să nu uităm că logofătul Radu Greceanu este și unul din traducătorii Bibliei de la Bucuresti tipărită prin grja predecesorului la tron al lui Brâncoveanu, Șerban Cantacuzino, lucrare care este considerată de toți specialiștii ca bază a ceea ce a devenit limba română literară. Este o cronică influențată evident de valorile umanismului, autorul vorbește de virtu, termenul consacrat în literatura renascentistă italiană, pentru a descrie calitățile individului care parcurge calea cunoașteii de sine și a naturii, individul ca imagine a perfecțiunii divine. Domnitorul Brâncoveanu este suma acestor calități. Într-o lume tulbure, amenințată din toate părțile, el apare ca principiul care asigură  armonia universului prin faptele sale, chiar și cele mai mărunte, consemnate cu asiduitate de către cronicar.

Colecția este completată de o Cronica anonimă (favorabilă) și Cronica lui Radu Popescu, nefavorabilă lui Brâncoveanu. Cele două cronici sunt scrise într-un stil moralist, foarte vioi. Radu Popescu, a făcut parte dintr-o partidă de boieri care au uneltit împotriva domnului, a fost iertat (deși în mod normal ar fi putut fi executat după legea vremii), dar nu a primit funcții, cariera sa capatand avant abia spre batranețe, sub cei care au urmat la tron lui Brâncoveanu. A fost doar unul dintre secretarii de limbă latină în cancelaria domnescă. Se simte  familiaritatea scriitorului cu modelele literare Europene, o bună cunoaștere a situației politice internaționale (problemele razboiului de succesiune la tronul Spaniei, interesele puterilor europene implicate, e doar un exemplu). Fiind o cronică critică la adresa lui Brîncoveanu, Radu Popescu experimentează pe terenul ironiei și satirei.

Una peste altă, nu e nicidecum o lectură a unor texte prăfuite, medievale, ci chiar pot fi o lectură plăcută.

Servicii proaste pe litoral: o tradiție?

Telegraful, 8 august 1887

Ne-am obișnuit să ne plângem (cu temei sau nu) de serviciile proaste și scumpe  de pe litoralul românesc. Interesant este că și străbunicii noștrii făceau cam același lucru, dovadă această notiță din Telegraful  din 8 august 1887. Adică se plângeau de  „... viața foarte scumpă, mudăria, neîngrijirea și prosta hrană de prin oteluri și restaurante, e lucru desgustător”.

O reclama pentru lecții de pian

Această este o reclama pentru lecții de pian din 1888 din Adevărul.

Cine era aceasta doamnă care se străduia să completeze bugetul familiei cu aceste lecții de pian? Care nu costau tocmai puțin, căci o camera la hotel în centrul Bucureștiului în acea vreme era vreo 2 lei.  Și se recomandă ca elevă a lui Marmontel. Antoine François Marmontel era în acea vreme un reputat profesor la Conservatorul din Paris și nu oricine se putea mândri ca i-a fost elev.

Cocorăscu (in grafia vremii era Cocorescu) e o familie de vechi boieri valahi, pentru care arborele genealogic urcă până la domnitorul Vlad Călugărul ( domnitor în Țara Românească 1481, 1482-1495).

Consultând genealogia acestei familii găsim în secolul al XIX-lea, într-o ramură a acestei familii, pe  Ioan Cocorăscu care a fost căsătorit cu o Iulia Blaremberg.

Ce cauta cineva cu acest nume exotic pe meleagurile valahe?

Familia van Blarembergue are origini prin Tarile de Jos. Capătă ceva faimă cu Louis Nicolas van Blarembergue (1716—1794) devenit pictor la Curtea lui Ludovic al XVl-lea, Regele Franței.

Un nepot al sau născut în 1772, Johann (Jean, Ivan Pavlovici)  va ajunge în Rusia în 1797 cu valul de francezi ajunși în pribegie datorita revoluției din Franța.

Cu ceva carieră militară în spate, în 1804 este angajat definitiv în armata rusă. Cariera sa este una ascendentă, activând pe lângă contele Voronțov, guvernatorul Odessei. De activitatea sa este legata înființarea Muzeului de arheologie din Odessa, fiind printre primii care au realizat săpături sistematice în acea zonă.

Este primit în rândul nobilimii ruse. A fost un apropiat al lui Puskin în timpul exilului acestuia din 1820—1827. Chiar se spune că fiicele lui Ivan Pavlovici Blaremberg, Elena și Zenaida, au fost inspirația pentru Puskin să scrie Evgheni Oneghin.

Printre copiii lui Ivan Pavlovici Blaremberg este și Vladimir născut în 1806 la Odessa. Pe acesta destinul îl va duce în Țara Românească. Începe, ca mulți tineri de familie nobila din Rusia, o cariera militară. Astfel, în 1829, când sunt ocupate țările române de către Rusia, ca urmare a înfrângerii otomanilor și a  păcii de la Adrianopol, tânărul  Vladimir Blaremberg este ofițer de stat major în armata de ocupație din Valahia.

În aceste împrejurări o cunoaște pe Pulheria Ghica, sora spătarului Alexandru Dimitrie Ghica, cu care se căsătorește în 1830. Hotărât sa rămână aici, este integrat în proaspăt formata armată a Valahiei, bineînțeles beneficiind și de protecția lui Alexandru Ghica, care, de altfel, în 1834 devine domnitor al Tării Românești.

Urmează o cariera începută sub auspicii favorabile, însă vor fi suișuri și coborașuri, căci relațiile cu cumnatul său princiar nu au fost mereu cordiale. 

Având pasiunea arheologiei ca și tatăl său, Vladimir Blaremberg ne lasă unele din primele cercetări arheologice sistematice de pe teritoriul Valahiei. 

Conform standardelor epocii, un bun frate trebuia sa aibă grijă și de "căpătuirea" surorilor sale. Astfel că invita la București pe cele doua surori încă nemăritate, Elena si Eliza. 

Eliza Ivanova Blaremberg era născută in 1810. S-a format practic în anturajul soției contelui Voronțov, Elisabeta, adică avea educația corespunzătoare pentru a face parte din curtea unei mari doamne care participase la întrunire din marile saloane unde se punea la cale diplomația europeana. 

Planurile de căsătorie la București nu se vor materializa. 

Însă dintr-o relație cu pictorul  Charles Dussault, cel care a lăsat o multitudine de imagine ale spațiului românesc în perioada aceea de început a modernizării, va rezulta o fiică, Julie/Iulia, care va creste în casa fratelui său. Această Iulia este cea care se căsătorește cu Ioan Scarlat Cocorăscu și este  persoana din reclamă.

De notat ca Eliza Blaremberg va avea o mare contributie la dezvoltarea învățământului pentru tinere, fiind directoarea Școlii centrale de fete între 1857 și 1864.

Iulia Cocorăscu a avut la rândul său un fiu celebru. Si nu e de mirare  că o mamă cu activitate de pedagog în domeniul muzicii a crescut pe Scarlat Cocorăscu, nimeni altul decât primul director și întemeietorul Operei Naționale din București. 

Surse

Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. I, coord. M.D. Sturza, 

GHEORGHE LAZĂR, Boierii din Cocorăşti: începuturi şi descendenți. Revista istorică, Serie noua, tomul XXIV, Numărul 1-2, 2013,

CĂTĂLINA OPANSCHI, un jurnal de călătorie inedit al colonelului Jean Moret de Blaremberg, 

Adevărul 25 august 1888

Gamaleya

 Mica notița copiată mai sus e din ziarul  Adevărul din 25 august 1888. 

Dacă nu stiați de unde vine numele Institutului Gamaleya (în transcrierea vehiculată astăzi), devenit celebru ca primul producător al unui vaccin anticovid, este de la acest medic și biolog rus, descoperitor al vaccinului împotriva holerei, folosind metoda aplicată de Pasteur în vaccinul antirabic. De altfel Gamaleya lucrase cu Pasteur înainte de a se întoarce la Odessa.

Acum exact 30 de ani. Iconic

Apocalypse Now tocmai a făcut 40 de anisori

Scena de deschidere pentru unul dintre cele mai intrigante filme din istoria cinematografiei. 

Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu

Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu, ediție îngrijită de Diana Mandache

Puține personaje din istoria noastră recentă au o imagine mai negativă decât Elena Lupescu (Duduia). Amantă (și într-un târziu soție) a regelui României, Carol al II-lea, este descrisă ca un fel de geniu rău al acestuia.
Scrisorile din cartea de față încep  cu momentul în care Al doilea război mondial se încheia, iar cuplul, trăitor în exil, se stabilește o perioadă în Brazilia, și apoi vin în Portugalia, unde și vor rămâne, la Estoril.
Scrisorile sunt către Tanzi Cosăcescu, soția lui Jean (Ion) Cosăcescu. Acesta, din 1944, era delagatul Societății Naționale de Cruce Roșie a României pentru Suedia, Norvegia, Danemarca și țările Americii de Sud.
Probabil că în atmosfera de după război, cînd cuplul Cosăcescu caută să se stabilească în Occident, relațiile cu un personaj regal prezentau interes. O perioadă corespondența este vie și frecventă. Pe măsură ce familia Cosăcescu își face „un rost” în emigrație, corespondența devine mai firavă. După moartea lui Carol al II-lea în 1953 devine sporadică pentru a înceta cu totul.
Deci nu am putea descrie această corespondență una către o prietenă foarte apropiată a lui Elena Lupescu.
Totuși oricâte restricții impune formalismul epistolar către o persoană care probabil nu este una foarte apropiată, prima impresie este una de plictiseală. Nicidecum nu e vorba de vreo Madame de Pompadour cu ambiții de a face și desface politica. Dimpotrivă, aspirațiile Elenei Lupescu sunt mai pământene. cea mai împlinită parte a existenței pare să fie cea de infirmieră în cadrul unui serviciu American din timpul războiului, și este foarte mândră de examenele susținute pentru a dobândi această calitate.
În rest îngrijorări pentru cei rămași în țară, informații despre cunoscuți. Este exprimat un patriotism românesc în termenii oarecum bombastici ai vremii. O persoană care pare să dorească o viață simplă, obosită de obligațiile protocolare.
În consecință puține lămuriri pentru cei ineteresați de politica mare. În tot cazul, se poate spune cu siguranță că îngrijorările cancelariilor vremii că regele Mihai ar fi pus în pericol de un complot al lui Carol al II-lea de reveni pe tron apar a fi simple fabulații. Tot ce transpare din corespondență este îngrijorarea sinceră a lui Carol al II-lea pentru fiul său, rămas rege într-o țară ocupată de rușii bolșevici.
Sau pot fi un caz de meditație asupra „sorții”. Imediat după război Elena Lupescu o critică în corespondență pe actrița Elvira Popescu (rămasă la Paris sub ocupațoe germană) pentru colaboraționism.
Mai tîrziu, Elvira Popescu ,ajunsă mare vedetă, se bucură de toleranța regimului comunist din România și poate vizita România comunistă, relativ nestingherită. Așa că Elena Lupescu ajunge în poziția de a se ruga de această să-i facă comisioane pentru a trimite ajutoare rudelor rămase în România. Așa se întoarce roata istoriei!