Infatuarea fatală. Erorile socialismului

Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Frederich A. Hayek

După ce am citit teoriile socializante ale lui Chomsky, am trecut în tabăra cealaltă a liberalilor puri și duri. Frederich A. Hayek este partizanul economiei de piață fără compromisuri, pe care o numește ordinea cooperării extinse.
Argumente clare, fără sofisticare inutilă, fără pretenția de a cunoaște ceea ce nu poate fi cunoscut. Hayek spune că ordinea cooperării extinse poate fi explicată rațional, dar niciodată determinată rațional. Pentru că este este un fenomen în continuă mișcare, în continuă creștere și transformare.
Desigur, cartea ar trebui citită de toți cei care vor să se vindece de iluziile socializante.
Mai actual pentru dezbaterile de astăzi este și considerarea  economiei de piață ca sistem informațional. Este un sistem care asigură tuturor celor implicați maximul de informații relevante potrivit capacității și interesului pentru o decizie economică.
Un capitol se referă și la proprietatea termenilor, atât de abuzată astăzi. Și o să citez nu din Hayek, ci din Motto-ul ales de Hayek care este din Confucius:
„Când cuvintele își pierd sensul, oamenii își pierd liertatea”.

The Captive Mind

Czeslaw Milosz, The Captive Mind (Gandirea captiva)

Cartea e un clasic al studiilor privind societățile totalitare-comuniste.
Autorul se axează pe starea intelectualului în societatea totalitară. Am presupune că intelectualul, prin formația sa superioară, să fie în primul rând al celor care exprimă statutul de individ în fața colectivismului, al celor care afirmă libertatea în fața constrângerii. Studiul lui Czeslaw Milosz arată că lucrurile nu sunt chiar așa. Intelectualul în fapt manifestă chiar apetit pentru totalitarismul-comunist. Mirajul devenirii în cadrul unui proiect utopic, în care intelectualul, prin cunoaștere, are un rol de demiurg, este o momeală pe care puțini o pot refuza. Desigur intelectualul sesizează incongruența dintre proiectul utopic și realitatea cenusie, dacă nu chiar dezastruoasă, dar arta compromisului exercitată de putere, ține gândirea blocată într-un proces de negare a realității (gândirea captivă). Folosind o scriere satirică din Polonia, autorul denumește acest proces ca înghițirea pilulei de Murti-Bing, pilulă care ajută pe intelectual să nege realitatea și să vadă totul în jurul său în culori trandafirii.
În plus, jocul social al totalitarismului învață pe toți să practice Ketman, adică, folosind un termen din Persia medievală, arta disimulări adevăratelor gânduri, adoptând perfect o viață socială, exterioară, în completă contradicție cu convingerile interioare.
O carte foarte valoroasă în studiul aceea ce poate fi numit limitele rațiunii într-un context politic dat. 

Hollywood la Phenian

Paul Fischer, Hollywood la Phenian

Doarece am făcut oarece pasiune pentru povești cu istoria peninsulei coreene nu puteam să ratez această proaspătă apariție.

Cartea este despre uluitoarea răpirea a cineastului sud-coreean Shing Sang-ok și a fostei sale soții, actrița Choi Eun-he, de către nord-coreeni pentru a satisface ambiția, pe atunci tânărului, Kim Jong-il, viitor conducător al Coreeei de Nord, comunistă, după decesul tatălui său Kim Il-sung (cunoscut la noi și în transcrierea Kim Ir-sen). 

Pocestea răpirii se petrece undeva în 1978.

Shing Sang-ok era unul dintre producătorii și regizorii de succes din Coreea de Sud. A fost căsătorit cu Choi Eun-he o actriță renumită în Coreea de Sud, dar la momentul răpirii cei doi erau despărțiți. Ruptura dintre cei doi trebuie însă înțeleasă în termenii mentalității coreene. Actrița nu-i dăruise copii, ceea ce era o mare problemă în societatea coreeană, astfel că un soț care își cauta o soție mai tânără care să-i aducă copii nu era gest văzut ca neobișnuit sau absolut condamnabil în societatea coreeană, și nici chiar de soțiile părăsite în astfel de circumstanțe.

Mai trebuie spus că în anii 1970 succesul lui Shing Sang-ok era apus, producătorul fiind în mari probleme financiare. Asemenea, Choi Eun-he nu mai era tănără, și anii săi cei mai buni se aflau deja în urmă. De aceea există comentatori care spun că povestea răpirii ar fi inventată de cei doi, care de fapt s-ar fi lăsat atrași de promisiuni ale lui Kim Jong-il.

Cert este că Shing Sang-ok a regizat câteva filme în Coreea de Nord într-un stil ceva mai lipsit de șabloanele propagandei oficiale din Coreea de Nord. Cei doi vor reuși să revină în lumea liberă în 1985, păcălind vigilența paznicilor lor în timpul unei vizite în Viena.

Dintre filmele regizate în Coreea de Nord de Shing Sang-ok cel mai celebru este Pulgasari despre care o să vă povestesc două vorbe în Cronicarul de film.

Last Dance in Havana

Eugene Robinson, Last Dance in Havana,

Tot despre Cuba bărbosului și acum răposatului Fidel Castro.
E o carte specială pentru că autorul e interesat în primul rând de peisajul  muzical din Cuba. Fără a căuta să caute cu îndârjire semnele prăbușirii regimului.
E o carte despre Cuba anilor 2000 și ceva. E Cuba  perioadei speciale, perioada de după 1990, cînd regimurile comuniste au cazut, iar economia cubaneză s-a prăbușit, lăsând populația practic fără nimic. Totuși suferințele s-au mai domolit. Regimul pare să reziste.
Revoluția e în altă parte. Ea se petrece în muzică și dans.
Rezultă un portret vibrant. Cu multe trimiteri muzicale Los Van Van, Bamboleo, NG La Banda.
Singura critică ce se poate aduce cărții este că autorul, un afro-american, este exagerat de interesat de problemele rasiale din Cuba, uitând uneori de alte aspecte.

Stalinism de fiecare zi

Sheila Fitzpatrick – „Stalinismul de fiecare zi. Viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930”

Am pornit la lectura acestei cărți cu mari speranțe. Între exagerările scrierilor politice anticomuniste și nostalgii găunoase despre comunism cărțile despre cum trăiau oamenii în comunism sunt absolut necesare pentru a înțelege într-adevăr esența răului societăților comuniste.

Cartea este fără îndoială utilă din această perspectivă.

Totuși am rămas doar pe jumătate satisfăcut. Autoarea se concentrează foarte mult pe aspecte facile ale analizei vieții cotidiene. Se insistă pe economia de penurie și provocările pe care le punea cetățeanului sovietic, condițiile proaste de locuit, lipsa de intimitate, propaganda omniprezentă, discrepanța dintre valorile afișate și realitatea sistemului de relații care asigurau supraviețuirea. Destul de puțin despre viața privată a cetățeanului sovietic, plăcerile acestuia (regimul asigura indubitabil și o cantitate de satisfacție cetățenilor sovietici, ceea ce îi asigura o anumită legitimitate).

Prea mult asupra părții politice a vieții cotidiene, prea puțin asupra aspectelor profunde ale societății sovietice.

Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu

Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu, ediție îngrijită de Diana Mandache

Puține personaje din istoria noastră recentă au o imagine mai negativă decât Elena Lupescu (Duduia). Amantă (și într-un târziu soție) a regelui României, Carol al II-lea, este descrisă ca un fel de geniu rău al acestuia.
Scrisorile din cartea de față încep  cu momentul în care Al doilea război mondial se încheia, iar cuplul, trăitor în exil, se stabilește o perioadă în Brazilia, și apoi vin în Portugalia, unde și vor rămâne, la Estoril.
Scrisorile sunt către Tanzi Cosăcescu, soția lui Jean (Ion) Cosăcescu. Acesta, din 1944, era delagatul Societății Naționale de Cruce Roșie a României pentru Suedia, Norvegia, Danemarca și țările Americii de Sud.
Probabil că în atmosfera de după război, cînd cuplul Cosăcescu caută să se stabilească în Occident, relațiile cu un personaj regal prezentau interes. O perioadă corespondența este vie și frecventă. Pe măsură ce familia Cosăcescu își face „un rost” în emigrație, corespondența devine mai firavă. După moartea lui Carol al II-lea în 1953 devine sporadică pentru a înceta cu totul.
Deci nu am putea descrie această corespondență una către o prietenă foarte apropiată a lui Elena Lupescu.
Totuși oricâte restricții impune formalismul epistolar către o persoană care probabil nu este una foarte apropiată, prima impresie este una de plictiseală. Nicidecum nu e vorba de vreo Madame de Pompadour cu ambiții de a face și desface politica. Dimpotrivă, aspirațiile Elenei Lupescu sunt mai pământene. cea mai împlinită parte a existenței pare să fie cea de infirmieră în cadrul unui serviciu American din timpul războiului, și este foarte mândră de examenele susținute pentru a dobândi această calitate.
În rest îngrijorări pentru cei rămași în țară, informații despre cunoscuți. Este exprimat un patriotism românesc în termenii oarecum bombastici ai vremii. O persoană care pare să dorească o viață simplă, obosită de obligațiile protocolare.
În consecință puține lămuriri pentru cei ineteresați de politica mare. În tot cazul, se poate spune cu siguranță că îngrijorările cancelariilor vremii că regele Mihai ar fi pus în pericol de un complot al lui Carol al II-lea de reveni pe tron apar a fi simple fabulații. Tot ce transpare din corespondență este îngrijorarea sinceră a lui Carol al II-lea pentru fiul său, rămas rege într-o țară ocupată de rușii bolșevici.
Sau pot fi un caz de meditație asupra „sorții”. Imediat după război Elena Lupescu o critică în corespondență pe actrița Elvira Popescu (rămasă la Paris sub ocupațoe germană) pentru colaboraționism.
Mai tîrziu, Elvira Popescu ,ajunsă mare vedetă, se bucură de toleranța regimului comunist din România și poate vizita România comunistă, relativ nestingherită. Așa că Elena Lupescu ajunge în poziția de a se ruga de această să-i facă comisioane pentru a trimite ajutoare rudelor rămase în România. Așa se întoarce roata istoriei!

Diplomatie chinezeasca

„Ripostând la tratamentul defavorabil la care a fost supus în timpul vizitelor sale la Moscova, Mao (Mao Zedong, liderul comunist al Chinei între 1949-1976) a căutat în mod deliberat să-l pună într-o situație stânjenitoare pe Hrușciov. El a dat ordin ca delegația sovietică să fie cazată la un hotel fără aer condiționat; rușii au transpirat datorită căldurii înăbușitoare ce caracteriza vara la Beijing și au fost mușcați de țânțari. Mao a insistat ca una dintre rundele de negocieri să aibă loc în piscina personală. Mao era un bun înotător; Hrușciov se temea de apă. Totuși, pentru a fi pe placul gazdei sale, Hrușciov a acceptat. Îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurți largi și strâns într-un colac de cauciuc care abia plutea, rotofeiul lider sovietic înainta anevoie și stropea cu apă în timp ce traducătorii alergau în jurul piscinii încercând să dea o noimă răspunsurilor acestuia la întrebările lui Mao. Convorbirile au fost departe de a fi un succes”.

Michael Lynch, Republica Populară Chineză după 1949, trad. Simona Ceaușu, All, 2004, p. 153

Materialism științific și magie

Despre Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice , deținând calitatea de Secretar General al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS) între 1922-1953, se știe că a fost un dictator fără scrupule, a cărui putere se baza, printre altele, pe un cult al personalității fără margini, cum puțini conducători de stat au mai avut parte. Ne putem „mândri” că Ceaușescu nu a fost departe la acest capitol de Stalin.
Când Stalin a murit în 1953 a fost mumificat și expus pentru adorarea maselor în Mausoleul din Piața Roșie alături de mumia lui Lenin, conducătorul revoluției bolșevice din 1917 și întemeietorul statului sovietic.
Totuși, urmașii săi la cârma partidului au fost nevoiți să admită că Stalin nu a fost un „tătuc al popoarelor”, cum îi plăcea să fie adulat, ci un tiran sângeros. Astfel că în 1961 mumia a fost scoasă din Mausoleu, rămânând acolo doar rămășițele lui Lenin.
Aceste fapte se cunosc în general. Mai puțin se cunoaște cum s-a luat decizia scoaterii mumiei lui Stalin din Mausoleu, povestea fiind plină de savoare în contextul unui regim comunist care se pretindea materialist-științific, deci eliberat de orice obscurantism.
La Congresul al XXII-lea al PCUS ținut în octombrie 1961, liderul de atunci al partidului, Nikita Hrușciov, a servit participanților la Congres încă o serie de dezvăluiri despre crimele lui Stalin. În această atmosferă militanta bolșevică Lazurkina a luat cuvântul  și a dezvăluit participanților că i-a apărut Lenin în vis și i-a spus: „Mi-e greu să mă odihnesc alături de Stalin, care a făcut atât rău Partidului”. După această cuvântare participanții la Congres au votat imediat scoaterea rămășițelor lui Stalin din Mausoleu.

după Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov, Corint, 2000.

Fotografia:  „Fototeca online a comunismului românesc”, 

Conţinut: Gheorghe Gheorghiu –Dej, Petru Groza, Vasile Luca, Ana Pauker, C.I.Parhon, Chişinevselu Iosif îndreptându-se spre parcul de cultură şi odihnă „I.V. Stalin”, cu prilejul inaugurării acestuia. (1.05.1951). Cota: 36/1951

Kim Il-Sung (6) - Noua influenţă chineză

Peng Dehuai semnând armistițiul de la Panmunjom (sursa WIkipedia)

Cea mai evidentă consecință pentru viitorul politic al lui Kim Il-sung a fost aceea că în planul politicii sale externe a fost nevoit să schimbe protectorul.
Kim Il-sung s fost o creație politică a ocupației sovietice în nordul peinsulei Coreea. Totuși, Stalin, nu mai puțin decât Truman, era un politician realist, și nu dorea ca ambiția politică a lui Kim Il-sung de a stăpâni întreaga peninsulă, să implice Uniunea Sovietică într-un război cu adversarul său Statele Unite. Implicarea Uniunii Sovietice în război a fost una limitată.
În fața situației dezastruoase pentru nord-coreeni după debarcarea americană de la Incheon, Kim Il-sung primește în 1 octombrie 1950 acordul lui Stalin de a solicita ajutorul comuniștilor chinezi.
Comuniștii chinezi, conduși de Mao Zhedong, reușiseră să acapereze puterea în China, la 1 octombrie 1949 proclamând republica Populară Chineză. Rivalul, Jiang Jieshi (Chang Kai-Shek) se retrăsese, sub protecția flotei americane în insula Taiwan. China nu dispunea de o flotă capabilă să desfășoare o operațiune de ocupare a insulei Taiwan. În schimb avea o numeroasă armată terestră.
Ambițiosul Mao Zhedong avea nevoie să-și consilideze puterea printr-un angajament împotriva puterilor vestului. Coreea era locul unde China putea să lovească în dușmanii săi, în locul unui atac în Taiwan, care era inaccesibil pentru mijloacele de atunci ale Chinei. Desigur intervenția în Coreea pentru a salva un stat socialist creștea prestigiul Chinei și implicit a lui Mao Zhedong în cadrul lumii comuniste. Mao Zhedong privea cu neplăcere rolul său de subordonat față de Stalin în cadrul lumii comuniste, și nu considera prea mic niciun efort pentru a câștiga prestigiu într-o acțiune unde implicarea Uniunii Sovietice și a lui Stalin se dovedise destul de limitată. Din perspectiva naționalist chineză, Coreea era statul protejat tradițional al Chinei. În secolul al XIX-lea, odată cu implicarea occidentalilor în Orient, China nu a mai putut să-și onoreze acest rol, pierzând toate războaiele cu puterile europene și cu Japonia. Reafirmarea puterii chineze în Coreea era o chestiune de profundă mândrie națională pentru chinezi, fiind un semn că noua conducere a Chinei, asigurată de comuniști, îndeplinea promisiunea de a pune capăt ”secolului de umilință” pe care îl suferise China în fața occidentalilor. În fine, prezenta trupelor americane pe fluviul Yalu, granița dintre China și Coreea nu era deloc confortabilă pentru proaspăta putere comunistă instalată în China. 
China a masat încă de la începutul conflictului 250.000 de soldați la granița cu Coreea. După unele rețineri, nu toți liderii chinezi considerau intervenția în Coreea ca fiind în interesul Chinei, a fost formată o forță de intervenție numită Armata Populară de Voluntari. Comandant a fost Peng Dehuai, unul din comandanții militari care îl însoțiseră pe Mao Tzedong în ”Marșul cel lung”, adică din cercul cel mai select de colaboratori ai liderului comunist chinez.
Prezenți cu aproximativ 500.000 de soldați în Coreea, chinezii au preluat practic conducerea războiului. Trupele chineze  au operat sub comandament propriu, iar Kim Il-sung nu a avut altă opțiune decât să-și coordoneze acțiunile cu forțele chineze.
Trebuie reținut că forțele chineze au contribuit nu numai la efortul militar direct, ci și la refacerea infrastructurii. Coreea de Nord a putut să-și refacă destul de repede infrastructura datorită mâinii de lucru abundente și practic gratuite reprezentate de militarii chinezi.
În consecință Kim Il-sung s-a văzut pus într-o relație de dependență față de China comunistă, politicile sale fiind, cel puțin pentru o perioadă, influențate de decizii care veneau de la Beijing.
Faptul că a fost salvat de armata chineză, a avut desigur un preț. Un preț pe care Mao Zhedong în mod sigur ținea să fie plătit. Ceea ce puțină lume cunoaște este că Mao Zhedong a pierdut un fiu în  războiului din Coreea. Mao Anying, fiul lui Mao, era secretarul lui Peng Dehuai în timpul ce acesta conducea operațiunile din Coreea, făcând serviciul de legătură cu consilierii militari sovietici - Mao Anying fusese educat în Uniunea Sovietică și servise ca ofițer de artilerie în Armata Roșie. A fost ucis într-un bombardament. Așa că, mulțumită intervenției ONU în Coreea, chinezii au avut șansa să scape de experimentul unui comunism dinastic.

Kim Il-sung (5) - Coreea la război

Sursa: Wikipedia

Războiul dintre Nord şi Sud a izbucnit prin atacul din 25 iunie 1950 al forţelor din Nord asupra Sudului. Aşacum am arătam tensiunea între părţi era ridicată şi un pretext uşor de găsit.

Pe 27 iunie 1950 Naţiunile Unite adoptă prin Consiliul de Securitate o rezoluţie prin care condamnă atacul şi autorizează  o forţă de intervenţie în peninsulă. În treacăt fie spus Uniunea Sovietică a făcut în acest context un pas greşit căci a absentat la şedinţa Consiliului de Securitatea şi astfel nu a putut opune veto-ul său împotriva acestei rezoluţii, pentru a-şi ajuta protejatul, Coreea de Nord.

Cu acest mandat al Naţiunilor Unite, forţele Statelor Unite au putut să intervină în conflict pentru a proteja Coreea de Sud. A fost primul conflict dintr-o lungă serie în care nu  a existat vreo declaraţie de război, participarea la război fiind făcută ca o acţiune sub mandat ONU şi nu ca un război între două state. Deşi principalul contingent a fost furniza de Statele Unite, la lupte au participat sub steagul ONU militari din 21 de ţări.

Conflictul în sine a fost de multe ori descris, s-au făcut multe film despre acesta, este destul de prezent în conştiinţa publică internaţională, aşa că nu vor fi descrise decât principalele repere aici. O mulţime de filme sunt disponibile, mai ales cu descrierea războiului din perspectivă americană, celebrul M.A.S.H. explorând mai ales latura amuzantă a acestui război devenit absurd în faza sa finală. Generaţiile mai vechi au avut la îndemână filme de sorginte nord-coreeană prezentate în România în numele solidarităţii socialiste, care au prezentat războiul din perspectiva Nordului.

În prima fază forţele Sudului au fost total depăşite de situaţie. Cum deja arătam, Statele Unite îşi retrăgeau trupele aşa că prea puţini soldaţi americani erau în zonă pentru a ajuta.

Practic Nordul a ocupat rapid întreaga peninsulă, exceptând un perimetru în jurul oraşului Pusan.

În acest timp, Statele Unite, care şi-au declarat sprijinul total pentru Coreea de Sud, şi-au mobilizat resursele.

Generalul american Duglas McArthur, numit comandant al forţelor Naţiunilor Unite, a pregătit un răspuns îndrăzneţ. În loc să se concentreze pe apărarea perimetrului Pusan şi eventual să încerce să declanşezeo ofensivă de acolo, a pus la cale o debarcare mult în spetele linilor inamicului în portul Incheon (Inchon), nu departe de Seoul.

Debarcare din 15 septembrie 1950  a adus deruta în foţele Nordului, care s-au retras în grabă, înregistrând mari pierderi .

De la 1 octombrie 1950 forţele Naţiunelor Unite au trecut linia de demarcaţie de pe paralela 38  avasând în Nordul Coreei. Pe 19 octombrie capturează Pyongyang (Phenian) capitala Coreei de Nord.

În aceeaşi zi unităţi chinze trec graniţa dintre Coreea şi China. China comunistă a luat decizia ă intervină în sprijinul Coreei de Nord.  Primele confruntări ale chinezilor cu forţele sud-coreene au loc pe 25 octombrie, iar de la 1 noiembrie intră în luptă şi cu forţele americane. Sutele de mii de soldaţi chinezi au schimbat total balanţa de forţe şi cursul războiului.

Deşi fuseseră consultări pe această temă, Stalin nu a fost informat concret de Mao Tzedong asupra deciziei de a interveni în Coreea. Nu poate decât să-şi afirme sprijinul şi să furnizez sprijin aerian ofensivei chineze. Avioane de luptă sovietice moderne cu însemne nord-coreene dar cu piloţi sovietici intră în luptă, punând capăt supremaţiei aeriene de care se bucuraseră până atunci forţele Naţiunilor Unite.  

De data aceasta forţele americane sub steagul Naţiunilor Unite sunt cele care se retrag.

Pe 4 ianuarie 1951 forţele chineze şi nord-coreene ajung să captureze din nou captala Seoul. Pe care îl vor păstra până pe 14 martie 1951.

În acest context generalul McArthur se exprimă susţinând folosirea bombei atomice împotriva Chinei. Treptat intră în dispută cu preşedintele Statelor Unite, Truman. Preşedintele Truman, în opoziţie cu generalul McArthur, considera că folosirea armei atomice putea duce la o escaladare a conflictului, eventual la o implicare directă a Uniunii Sovietice, cu consecinţe incalculabile. Astfel că pe 11 aprilie 1951 îi retrage comanda generalului McArthur.

Treptat linia frontului se stabiliezază, un pic mai la nord de vechea linie de demarcaţie de pe paralela 38.

În următorii doi ani luptele vor continua fără modificări majore ale poziţiilor. În acest timp se duc şi negocieri pentru încheierea unui armistiţiu. Drumul spre o încetare a luptelor este favorizat de faptul că se schimbă liderii celor două superputeri. În Statele Unite Truman este înlocuit de Dwight Eisenhower. Încă şi mai important, Stalin moare la 5 martie 1953. Noua garnitură de lideri de la Kremlin se dovedeşte a fi interesată în a avea relaţii mai relaxate cu Statele Unite.

In acest context, la Panmunjom, în data de 27 iunie 1953 se semnează Acordul de armistiţiu care pune capăt războiului. Armistiţiul a fost semnat de comandantul forţelor Naţiunilor Unite susţinute de Statele Unite, comandantul forţelor Coreei de Nord şi comandantul forţelor chineze. Armistiţiul stabileşte o linie de demarcaţie şi o zonă demilitarizată, care, cu unele corecţii, urmăreşte paralela 38.

Armistiţiul este un acord pur militar. Teoretic starea de război nu a încetat niciodată, nici în prezent nu s-a încheiat vreun acord de pace. Linia de demarcaţie stabilită atunci este şi astăzi graniţă de facto între Coreea de Nord şi Coreea de Sud.

Într-un anume sens se poate spune că a fost un război pentru nimic. Însă războiul a impus un greu tribut de vieţi asupra poporului coreean. Se estimează că 2-3 milioane de persoane şi-au pierdut viaţa în război. Estimările sunt greu de făcut deoarece războiul, dincolo de confruntarea armatelor regulate, a avut şi un puternic caracter de răzbi civil, unde numeroase persoane au fost ucise din considerente politice şi ideologice, dincolo de pierderile care au fost înegistrate „oficial” în teatrele de război.

Cum a afectat acest război carierea lui Kim Il –sung, într-un alt episod.

Kim Il-sung (4) - Coreea la război. Cauze

T34 capturat în Coreea. Sursa Wiki

Evenimentul fondator, care a legitimat ca stat atât nordul comunist, cât şi sudul liberal, a fost Războiul Coreean. (1950-1953)

Într-o viziune simplă, caracteristică războiului rece, a unei lumi antagonice grupate în jurul superputerilor, Statele Unite pe de o parte şi Uniunea Sovietică pe de alta, războiul a fost o încercare a Coreei de Nord comuniste de a lua cu asalt Coreea de Sud, liberală.

Lucrurile sunt însă mai compexe.

Kim Il-sung, după cum am văzut, deşi întronat şef al recentului creat stat comunist în nordul Coreei, nu era decât un reprezentant a forţelor de ocupaţie sovietice, cu un trecut de luptător „antiimperialist” îndoielnic, a cărui putere putea fi uşor contestată. Retragerea forţelor militare sovietice în 1948 îl lăsau pe Kim fără principalul pilon al puterii sale. O victorie într-un asalt asupra Coreei de Sud îi putea aduce consolidarea puterii. Deşi sudul era mai puţin pregătit de a purta un război, nordul şi sudul erau în egală măsură angajateîntr-un conflict ideologic şi de propagandă intens, astfel că războiul părea, pentru o buni parte a populaţiei, ca o soluţie a acestui antagonism. Deşi Sudul nu avea planuri de invazieîn nord, schimburi de focuri locale aveau loc permanent, între forţele celor două părţi. Deşi, cu siguranţă a fost utilizat ca un pretext de către Nord pentru declanşa propria ofensivă, atacul forţelor Sudului în peninsula Onjin, o palmă de pământ unde cu greu se puteau stabili poziţii defensive sigure, era real. Nu trebuie uitat că cele două ţări aveau un număr mare de cetăţeni care abia se reîntorseseră din străinătate de unde fuseseră dislocaţi în timpul celui de Al doilea război mondial, persoane care se integrau greu în societatea de după război, şi care furnizau contingente de indivizi radicalizaţi, într-un sens sau în altul, gata să ia parte la orice aventură.

În acest context, Kim Il –sung, în marte 1949 cere acordul liderului sovietic Stalin. Războiul Coreean a fost, nu în mică măsură, un produs al unor factori internaţionali. Stalin nu este de acord considerând situaţia internaţională riscantă. În China încă se purta războiul civil dintre comuniştii conduşi de Mao Zedong împotriva forţelor Kuomintang-ului (naţionalist) lui Jian Jieshi (Chiang Kai-Shek). Deşi erau în curs de retragere, forţe americane încă staţionau în Coreea de Sud.

Însă în cursul anului 1949 lucrurile se schimbă. Comuniştii chinezi obţin victoria şi proclamă Republica Poulară Chineză la 1 octombrie 1949. Evenimentul aducea o importantă concluzie: Statele Unite, deţi susţinuseră pe naţionaliştii chinezi, nu au intervenit militar în sprijinul acestora. Forţele americane s-au retras din Coreea. Mai mult, în documentee timpului, oficialii americani nu numeau Coreea printre statele considerate importante pentru interesele americane. Şi încă mai important, în septembrie 1949 Uniunea Sovietică detona prima bombă nucleară.

Stalin avea şi un alt calcul legat de China. Stalin nu fusese un suporter al comuniştilor chinezi conduşi de Mao în războiul lor pentru preluarea puterii. Din partea sa venise recomandarea ca aceştia să se împace cu Kuomintangul şi să găseasc un modus vivendi în care să împartă puterea. Victorios fiind, Mao Zedong avea o poziţie politică puternică, un prestigiu politic excepţional,  în concluzie putea să ducă o politică independentă de Uniunea Sovietică şi Stalin. Ceea ce desigur nu plăcea liderului de la Kremlin. Atragerea Chinei într-un război care să o antagonizeze cu Statele Unite şi „lumea liberă” în general lega China de blocul sovietic.

În acest context, în aprilie 1950, Stalin transmite acordul său către Kim Il-sung. Precizează că Uniunea Sovitică va acorda numai asistenţă materială (care se şi materializează în livrări masive de echipament militar), însă sprijinul militar direct trebui căutat în China. Şi cum, prin tradiţie, China consideră influenţa sa în Coreea o chestiune vitală, China imediat transferă unităţile din Armata Popuară Chineză, formate din etnici coreeni, estimate la vreo 50.000 de soldaţi, către armata nord-coreeană. Cu tot armamentul din dotare.

Kim Il Sung si urmasii (II)

Fabrica de produse chimice construita de japonezi in Hamhung, nordul Coreei, inainte de 1945,
Wikimedia Commons

Cum era Coreea (de Nord) în 1945 când Kin Il Sung (Kim Ir Sen) începea să se afirme ca lider politic?

În primul rând trebuie remarcată geografia locului. Spre deosebire de zona de sud, Coreea de Nord poate fi descrisă ca fiind o zonă preponderent montană.

Prin urmare, marile proprietăţi, şi o nobilime rurală legată de marile proprietăţi funciare, era practic absentă în Nord, spre deosebire de sudul care era dominat de familiile nobile de mari proprietari.  În consecinţă conservatorismul legat de poziţia marilor proprietari nu era cunoscut în Nord.

Poate aceasta explică şi marele succes al misonarilor creştini (în principal americani, protestanţi sau neoprotestanţi). Nordul era preponderent creştin , iar principalul său oraş, Pyongyang (Phenian) era cunoscut, datorită fervoarei sale creştine, ca Noul Ierusalim.

Aflată sub dominaţia japoneză din 1910, nordul Coreei a avut şi de profitat de pe urma acesteia. Angajată în dezvoltarea unei economii de război din anii 1930, Japonia, interesată de exploatarea resurselor locale precum şi cele ale Manciuriei (şi aceasta sub dominaţie japoneză), aflată în imediata vecinătate, a investit mult în dezvoltarea industrială în nordul Coreei. Faptul că se afla dincolo de limita de acţiune a bombardierelor americane, a condus chiar la mutarea de capacităţi industriale vitale de către japonezi în Coreea.

Astfel, societatea în nordul Coreei se afla într-un proces de modernizare rapidă, o societate deschisă la diverse curente de idei, printre care cele de stânga, socialiste, aveau un număr important de adepţi.

Totuşi, esenţial pentru dezvoltarea ulterioară şi crearea Coreei de Nord a fost prezenţa armatei sovietice în nordul Coreei.

Uniunea Sovietică începând cu data de 8 august 1945 a declarat război Japoniei şi a început din 9 august operaţiunile militare avansând în Manciuria. În data de 15 august 1945 a avut loc celebrul discurs al împăratului Hirohito privind capitularea Japoniei. Totuşi trupele japoneze din Manciuria nu au încetat imediat operaţiunile şi luptele au continuat un timp.  Până la 2 septembrie, când s-a semnat documentul oficial privind capitularea Japoniei, trupele sovietice, cu excepţia unor operaţiuni de desant marin punctuale, nu pătrunseseră în Coreea.  

Realitatea este că, în fapt, marile puteri erau puţin interesate în acel moment de soarta Coreei. Dacă Japonia sau China făceau parte din preocupările strategice ale marilor puteri, Coreea nu atrăgea atenţia. Colonie a Japoniei din 1910, desigur exista o mişcare politică care milita pentru libertatea Coreei, care acţiona mai ales în străinătate, dar aceasta era divizată, măcinată de conflicte interne şi ambiţii personale, şi nu ajunsese să impună problema Coreei pe agenda marilor decidenţi pe arena politicii internaţionale. Statele Unite până spre sfârşitul războiului nu acţionaseră în nicun fel în problema Coreei.  OSS (precusorul CIA) începuse în vara lui 1945 pregătirea unei Armate de Eliberare formată din coreeni, care urma să fie infiltrată în teritoriul corean, dar aceasta nu ajuns să intreprindă vreo acţiune înainte ca războiul să se sfârşească.

În aceste condiţii, ţinând seama de încetarea abruptă a operaţiunilor militare, deciziile privind soarta Coreei, au fost luate în pripă, la un eşalon de decizie de rang inferior (un comitet de ofiţeri printre care Dean Rusk, viitor secretar de stat al Statelor Unite, care  era doar colonel pe atunci), care, pe baza unei hărţi National Geographic, singura disponibilă, au stabilit paralela 38 ca linie de demarcaţie până la care trebuiau să avanseze armata sovietică din nord şi cea americană din sud.  Linia de demarcaţie a afost propusă chiar pe 15 august 1945, şi fapt interesant, nu a trezit niciun fel de comentarii din partea sovietică, care imediat, pe 16 august, a trimis o notă că acceptă propunerea. Atitudinea sovietică contrastează cu alte situaţii de acest tip, şi demonstrează că nici sovieticii nu acordau vreo importanţă specială Coreei la acel moment.

De altfel, în primii ani după război, linia de demarcaţie nu a fost sub niciun aspect o graniţă, circulaţia peste această linie fiind liberă.

Lucrurile însă se vor schimba treptat.

Kim Il Sung şi urmaşii (1)

Kim Il -sung, în centru, în 1947
Wikipedia Commons

Fotografia pe care am postat-o cu tânărul Kim Il-sung (într-o altă transcriere Kim Ir Sen) mi-a sugerat o idee: de ce să nu scriu ceva despre Corea de Nord? Multă lume citeşte ştiri senzaţionale cu urmaşul lui Kim Il Sung , Kim Jong Un. Dar nu ştiu câtă lume ştie ceva despre istoria Coreei, de ce avem două state Coreea de pildă, cum s-a ajuns la această situaţie.

Coreea de Nord este în mare măsură o creaţie a lui Kim Il-sung (bunicul lui Kim Jong Un). Legitimitatea fondării acestui stat se fondează pe o mitologie a luptei lui Kim Il-sung în cadrul gherilei care se opunea ocupantului japonez al peninsulei Coreea, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

În fapt sunt puţine informaţii verificabile despre începuturile vieţii lui Kim Il-sung.

Se poate stabili că a fost născut la Pyongyang (Phenian) în 1912. Numele său inţial era Kim Song-ju. S-a născut într-o familie creştină. Mama sa, Kang Ban–sok era în mod sigur fiica unui pastor protestant. Există speculaţii că tatăl, Kim Hyong-jik, era şi el pastor.

Familia sa s-a mutat în Manciuria, parte a Chinei, apoi  cunoscută ca stat independent, Manchuko, sub control japonez după 1931.

Istoria oficială din Coreea de Nord îl prezintă ca lider al luptelor de partizani împotriva japonezilor. Într-adevăr, unii coreeni din Manciuria au făcut parte din mişcarea de rezistenţă împotriva japonezilor, o mişcare care avea simpatii comuniste şi se afla în strînse relaţii cu comuniştii chinezi.

Numele de Kim Il-sung se pare că era un nume „de război” pentru mai mulţi şefi de grupări de partizani, iar această confuzie a fost speculată de istoriografia nord-coreeană pentru a îmbogăţi palmaresul de război al lui Kim Son-ju cunoscut mai apoi ca şef al statului Coreeei de Nord ca şi Kim Il-sung. În orice caz Kim Il-sung şi-a  revendicat participarea la atacul de la Poch’onbo în 1937, una dintre puţinele fapte de arme desfăşurate pe teritoriul Coreei, căci , să ne amintim, aceşti luptotori de gherilă luptau în Manciuria, adică China.

Pe de altă parte nu trebuie mers nici în extrema cealaltă de a nega orice particpare  a lui Kim Il-sung în luptele de gherilă. În mod evident după 1945 cînd revine în Coreea era privit ca un lider respectat alături de alţi luptători de gherilă precum Kim Ch’aek (1903-1951) şi Ch’oe Yong-gun (1900-1976), ale căror fapte de arme erau verificabile şi recunoscute.

Importanţa acestei gherile nu trebuie exagerată. Japonezii au controlat bine situaţia şi practic lichidaseră aceste grupuri de luptători în 1940.

Astfel că la sfârşitul lui 1940 Kim Il-sung este nevoit să se refugieze în Uniunea Sovietică.  De fapt acesta va fi şi principalul atu al lui Kim Il-sung în 1945 după eliberarea Coreei: deşi nu era un lider marcant al luptei anti-japoneze, era în mod sigur omul de încredere al Uniunii Sovietice.

În anii 1930 în Manciuria o cunoaşte şi pe Kim Jong-suk  care îi devine soţie şi este mama lui Kim Jong-il, moştenitorul lui Kim Il-sung şi tată actualului conducător al Coreei de Nord.  Kim Jong-il s-a născut în mod sigur în Uniunea Sovietică în februarie 1942 şi numele său iniţial a fost Yuri, un nume potrivit pentru un locuitor al Uniunii Sovietice.

În Uniunea Sovietică, după o perioadă de verificări aloialităţii sale, a fost primit în Armata Roşie cu grad de căpitan servind în Brigada 88 lângă Khabarovsk. Informaţia este confirmată de ofiţeri din Armata Sovietică, I.G. Loboda şi G.K Plotnikov, care au fost responsabili politici în acea brigadă, precum şi de memoriile lui Zhou Bao-zhong, un luptător de gherilă chinez important refugiat în Uniunea Sovietică, care a servit în aceeaşi brigadă. (Andrei Nikolaevich Lankov From Stalin to Kim Il Sung: The Formation of North Korea, 1945-1960, Hurst & Co, London, 2002, p. 49-58)

Odată cu capitularea Japoniei şi intrarea trupelor sovietice pe teritoriul Coreei era nevoie de ofiţeri care să se ocupe de administrarea problemelor civile în teritoriul ocupat. Kim Il-sung era desigur o persoană potrivită pentru o astfel de funcţie. Şi în septembrie 1945 este numit adjunct al kommendant-ului (ofiţerul însărcinat cu administrarea teritoriului ocupat) din Pyongyong.

Cariera politică a lui Kim Il-sung începea să se contureze. 

Fericit

Fototeca online a comunismului românesc, 226/1945

Tovarasul Dej era fericit. Tocmai se intorsese de la Moscova unde primise de la Stalin tamaierea ca tovaras de nadejde gata sa conduca sovietizarea Romaniei. 13 septembrie 1945.

Ca tot e agitatie in Coreea ...

...iata o poză din 1945, cu Kim IL Sung (sau Kim Ir Sen în altă treanscriere) bunicul actualului Kim, care trage cu rachete către vecinii lui din sud. 

Tovarasul si tovarasa: inceputuri

Fototeca online a comunismului romanesc 1/1944

Tovarasul Nicu si Tovarasa lui si-au inceput cariera politica asa cum au terminat-o: in balcon. La inceput balconul era mai modest, undeva in Piata la Universitate, in august 1944, la un miting sarbatorind intrarea trupelor sovietice in Bucuresti.

Vine 23 august

Fototeca online a comunismuluin romanesc 222/1945  

Poza memorabila de la sarbatoarea primului 23 august tinuta in 1945. In poza se vad membrii guvenului comunist condus de Petru Groza. Ceea ce se remarca imediat este loja centrala, rezervata regelui care esate goala. Regele Mihai, aflat in "greva regala" (refuza sa contrasemneze actele guvernului comunist) nu a luat parte la ceremonie.

Stransul recoltei (propaganda bolsevica)

Dej invitat la ceremonie

Fototeca onlien a comunismului românesc cota 214/1945

La ce ceremonie? Anume cea de decernare a ordinului Victoria către Regele Mihai, ceea ce se întâmpla la 19 iulie 1945.
Gheorghiu Dej în calitatea lui de ministru participă şi el la festivitate. În imagine mai sunt generalul Vasiliu Răşcanu (ministrul apărării) şi Tătărăscu care deţinea portofelul externelor. În stânga de tot, un general sovietic, însă nu ştiu care.

Un pas mare pentru nea Nicu

Fototeca online a comunismului românesc”, cota 15/1995

Uite-l cum se bucura tovarasul! E un fel de sumo cu gadilituri. Si avea si de ce sa se bucure. Inca nu ajunsese seful cel mare (cine si-ar mai fi permis astfel de intimitati!) dar era pe drumul cel bun. Aici era la petrecera de după Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Roman (robotezat, cand a ajuns Nenea mare si tare, Comunist) în decembrie 1955. Ocazie la care fusese confirmat membru plin al Biroului Politic al Partidului. Adica al găştii restrânse (11 cu tot cu Ghiţă Dej care era Naşul cel mare) care conducea România în acele vremuri.