O carte foarte interesantă de istorie, un studiu foarte aplicat. De menționat, cartea este în fapt o traducere, aceasta fiind publicata inițial în Statele Unite.
Nu o să aflați curiozități cu parfum oriental pentru uz turistic despre Centrul vechi al Bucureștiului, ci o istorie foarte actuală a Centrului vechi ca obiect al politicilor urbanistice și de conservare a patrimoniului.
Foarte important de reținut, însăși noțiunea de Centrul vechi al Bucureștiului, ca noțiune care desemnează un areal mai mult sau mai puțin delimitat, are o istorie relativ recentă.
Practic noțiunea se naște cu prilejul descoperirii, în cadrul campaniei de săpături arheologice de la începutul anilor 1950, a ruinelor vechii curți domnești. Din acest moment abia se naște un discurs care are ca subiect Centrul vechi al Bucureștiului. Acest discurs capătă și mai multa vigoare și importanță concomitent cu dezvoltarea ideilor naționaliste în cadrul regimuri comunist, care, încercând să acrediteze ideea sincronismului (ba chiar a protocronismului) istoriei românești cu cea din occident, încearcă sa prezinte Bucureștiului după tiparul orașelor vestice medievale cu un centru istoric bine definit. O pura invenție pentru uzul unei anumite ideologii, pentru ca Bucureștiul a fost un oraș dezvoltat din mai multe nuclee, care nu a avut un astfel de centru. De pilda, din considerente politice, descoperirile arheologice din zona mănăstirii Mihai Vodă, de fapt chiar mai importante decât curtea veche, care se încearcă sa fie conservata în ceea ce numim Centrul Vechi, au rămas doar pentru cunoașterea specialiștilor și au fost acoperite în cursul lucrărilor făcute de regimul comunist pentru controversatul proiect Centrul civic.
În perioada interbelică, deși au existat unele proiecte de valorificare urbana a zonei, a existat o atitudine ambiguă fata de Centrul vechi. Deși existau voci care recunoșteau importanta acestui spațiu urban, pe de altă parte era un spațiu care avea o structură etnica foarte diversă, și de aceea, într-o epoca de naționalism exacerbat, privit ca un spațiu străin. De aceea, practic nu s-a făcut nimic pentru conservarea acestui areal, care începea sa prindă un aer învechit, decrepit, încă din acea perioadă.
Regimul comunist în primii săi ani a favorizat arheologia, istoriografia de inspirație sovietică punând mare accent pe cercetarea arheologică. Astfel se explica cercetarea arheologica în premiera în centrul Bucureștiul din anii 1950. Nu au surprins deloc primele concluzii publicate care identifica o prezenta de artefacte de origine "slavă". În epoca prieteniei romano-sovietice fără limite, tot ce era slav era binevenit. Totuși aceste cercetări aduc în dezbatere existenta unui Centru vechi al Bucureștiului, cu o individualitate, adică arealul din jurul vechii curți domnești care tocmai fusese identificată și parțial dezgropată pe teren.
Lucru important, căci o prima confruntare de politici privind viitorul urbanistic al centrului Bucureștiului, se naște în fata entuziasmului arhitecților care la sfârșitul anilor 1950 promovează o viziune foarte modernistă a refacerii zonei Piața Unirii in spiritul arhitecturii de inspirație sovietică. Proiect în cadrul căruia conservarea patrimoniului vechi construit nu avea decât un rol foarte redus. Față de aceasta viziune, se mobilizează arheologii care într-o lupta care are desigur ca obiectiv accesul la resurse și vizibilitate în cadrul structuror de putere ale regimului comunist. Cei care lupta împotriva proiectelor moderniste și susțin conservarea trag cartea câștigătoare, pentru ca tocmai are o reorientare în politica regimului comunist. La sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 regimul se reorientează. De la prietenia româno-sovietică fără margini se trece la propagandă naționalistă. În acest context regimul abandonează proiectele arhitecturale moderniste și susține necesitatea conservării.
Se pregătesc proiecte de restaurare, într - un stil presupus "tradițional romanesc", destul de dubios dacă e să fie analizată cât de tradițional e într-adevăr, cu obiectivul de a transforma zona într-un fel de par tematic pentru turiști, fără niciun fel de preocupări privind functionalitatea, ca spațiu "locuibil" și integrat într-un ansamblu urban.
Regimul, însă, in anii 1970 încă era preocupat în primul rand de respectarea pactului social. Prioritatea sa era construirea de apartamente și imobile necesare unor astfel de ansambluri urbane de tip "cartier dormitor", astfel ca resursele sunt îndreptate în acea direcție. În centru se face puțin. Se dezgroapa integral Curtea veche, se renovează conform acelui stil zis traditional romanesc Hanul lui Manuc, Hanul cu tei, și ceva mai târziu Curtea sticlarilor, dar lucrurile rămân limitate la aceste intervenții punctuale, cartierul rămânând pradă degradarii. Condițiile precare de locuit îl transforma într-o zona a marginalilor, devenind renumit pentru traficul de mărfuri greu de procurat din comerțul legal socialist.
În anii 1980 regimul este interesat de proiectul Centru civic (Casa Poporului și Bulevardul adiacent cu construcții de prestigiu). Nu sunt alocate niciun fel de resurse pentru Centru istoric. Pe de alta parte Centrul istoric este ocolit de furia demolatoare, fiind prezentat ca imagine a preocupării regimului pentru salvarea construcțiilor vechi, fiind în același timp și o scuza pentru intervențiile brutale din alte părți, după logica, din moment ce, iată, centrul istoric este prezervat, este scuzabil sa dărâmăm oriunde în alta parte.
Dupa 1990, schimbarea de regim nu aduce o îmbunătățire a situației Centrului istoric. Care continua sa se degradeze. Motivația politica este acum alta. Potentatii politici vor sa puna mana pe acest patrimoniu imobiliar, astfel ca acesta este în mod voit subevaluat. Un imobil prezentat ca degradat, într-o zona degradata, este desigur o valoare insignifianta, și poate fi cumpărat pe nimic de cei care au acces la rețeaua de relații de putere.
Abia din anii 2000 încep intervenții de refacere. Și ele au o funcție politica. Schimbarea de cadre și forte politice face ca noii potentati sa pună presiune pe primul val de beneficiari ai tranzacțiilor imobiliare dubioase. Lucrările de refacere care au închis ani de zile străzile din zona, au avut un obiectiv foarte precis, sa falimenteze afacerile din zona, pentru ca acestea sa fie preluate de o noua generație de profitori ai sistemului politic.
Situația patrimoniului imobiliar din zona este păstrată în mod intenționat încurcată. În apele tulburi se pot face cele mai buni afaceri de cei care au informații preferențiale. Autoarea descrie opacitatea totala a instituțiilor, care, fata de întrebările sale pentru diverse informații care sa-i ajute studiul, au arătat indiferență, ba chiar ostilitate.
De aceea nu e de mirare ca acest studiu, deși făcut de o autoare româncă, a apărut întâi în străinătate și abia apoi a fost tradus și în România.
.jpg)
