Promiteam în postarea despre biografia lui Victor Eftimiu, să revin cu o altă biografie sub semnul oportunismului. De data aceasta despre Mihai Ralea. Dacă Victoriu Eftimiu este un caz de scriitor, și artiștilor avem tendința să le iertăm păcatele vieții în numele operei, de această dată este vorba de un politician, a cărui carieră este legată în primul rând de politică.
Mihai Ralea începe ca democrat-radical în rândul Partidului Național-Țărănesc, continuă ca un colaborator de frunte (ministru) al regimului autoritar al lui Carol al-II-lea, se strecoară și scapă de represaliile legionarilor atunci când aceștia s-au aflat la putere (cum mulți alți colaboratori ai lui Carol al II-lea nu au reușit să facă), s-a acomodat cu regimul lui Antonescu, spre finalul războiului se preface în opozant al regimului, numai bine cât să-și câștige credențialele de „antifascist”, și apoi, după război devine virulent susținător al regimului comunist, care îl răsplătește cu înalte funcții politice.
Este desigur o mare performanță a supraviețuirii în politică, ca, de la personajul care strângea entuziasmat mâinile unor înalți politicieni naziști, să ajungi înalt potentat comunist.
În politica românească se poate, totuși, orice, doar trăim sub semnul lui Caragiale.
