Toy Story 5, USA 2026, regia McKenna Harris, Andrew Stanton
Seria Toy Story vine cu un al cincilea film. Probabil sunteți oarecum sceptici că o gașca de personaje care au mai bine de 30 de ani în spate pe ecrane mai pot ține publicul în priză.
Și totuși se întmplă. Echipa de la Pixar știe să lucreze cu povești reușite, fără să facă rabat la calitatea scenariului. De această dată povestea este sub semnul abandonării jucăriilor în fața gadgetului electronic. Copiii nu se mai joacă cu jucării, ci sunt absorbiți de ecranele colorate.
Provocare care are nevoie de un răspuns pe măsură. Și de un nou erou. Pentru că de această dată avem un nou erou și acesta este ... Jessie. Woody și Buzz sunt și ei în poveste, dar de această dată sunt personaje secundare, povestea este a lui Jessie, și astfel cu un nou erou, eroină, e proaspătă. Și convingătoare.
Ceea ce scriu aici nu este numai despre carte, ci și sunt niște rânduri nostalgice despre cum receptam literatura acum ... mulți ani.
Cartea este apărută în 1985 și nu a trecut chiar neobservată la vremea ei, primind premiul Uniunii Scriitorilor, atunci. Totuși, nu cred că a intrat în istoria literaturii române. Dumitru Dinulescu, din ceea ce pot cerceta prin rarele referințe de pe internet la dumnealui, a fost un personaj prezent în cultura de pe la noi, a făcut chiar și un film ca regizor, fără însă să devină un „nume”.
Dincolo de acestea este însă importanța subiectivă, din perspectiva mea personală, a acestei cărți.
Este un roman cu o poveste oarecum aiuritoare, fantezie SF, amestecată cu realism cinic și satiră. Mai ales este un exemplu de scriitură postmodernă, care utilizează și manipulează textul în toată varietatea sa, de la dizertații de popularizare scientiste până la anunțuri de mică publicitate, într-o combinație spumoasă.
Gândiți-vă că atunci când am citit-o eram doar un licean doldora de lecturi clasice, din programa de limbă română care se preda pe atunci. Pentru mine această carte a fost momentul descoperirii că literatura există și altfel decât în pagini de Sadoveanu sau mai știu eu ce autor devenit statuie.
Deși oarecum datată de contextul în care a fost scrisă, cred că rămâne o lectură interesantă și astăzi.
The Tuner, USA 2025, regia Daniel Roher, cu Leo Woodall, Havana Rose Liu, Dustin Hoffman, Lior Raz, Tovah Feldshuh,Jean Reno
The Tuner e un film care nu mai este prin cinematografe, dar dacă este, nu îl ratați. Sau îl veți găsi pe net, știu că vă descurcați. E si greu sa spun în ce gen îl puteți incadra, comedie, film de acțiune, film romantic, film despre relații umane, film de caractere. Probabil acesta este si singurul defect al filmului, vrea sa fie toate acestea la un loc și asta ne lasa oarecum dezamagiți că nu a fost mai mult din fiecare din toate acestea.
Este fără îndoială o reușită pe toate planurile, un scenariu solid, scis cu multă sensibilitate, regizorul conduce bine povestea cinematografic trecand cu pricepere de la scene romantice la scene de comedie absurdă, Leo Woodall e, pentru fiecare din toate aceste momente, în rol. Cu participarea simpatică a lui Dustin Hoffman. Și o galerie de personaje ciudate excelent făcute de Lior Raz și Tovah Feldshuh.
Constantin Ardeleanu, Un drum de fier prin Estul Sălbatic. Dobrogea otomană în zorii capitalismului
Constantin Ardeleanu revine cu o carte despre modernizarea României, centrată pe crearea infrastructurii moderne. L-am mai semnalat aici cu o carte despre importanța serviciului regulat de transport pe Dunăre, pentru modernizarea României.
Abordarea lui Constantin Ardeleanu este una foarte necesară discursului istoric de la noi. Dincolo de deciziile politice, faptele de civilizație precum crearea unor coridoare de transport moderne au determinat chiar mai mult decât politica crearea României în înțelesul unui stat modern așa cum îl înțelegem astăzi.
Să nu uităm, pentru comparație, că, în Statele Unite, fără a fi nimeni adeptul interpretărilor îngust mecaniciste ale istoriei, este larg acceptat de istorici că Statele Unite sunt în mare măsură rezultatul dezvoltării rețelei feroviare transcontinentale.
În această carte este vorba de realizarea căii ferate Cernavodă-Constanța, inaugurată în 1860, în Dobrogea, pe acea vreme teritoriu direct administrat de Imperiul Otoman.
Dincolo de aventurile grupului de intreprinzători englezi care au realizat proiectul, demne de „Estul Sălbatic”, așa cum ne invită și cartea la lectură, prin titl, rămân faptele de civilizație: vorbim astăzi de Constanța ca principal port al României, și de o axă de transport orientată către Constanța ca urmare a alegerilor și efortului managerial al unor oameni care acum vreo 170 de ani s-au hotărât să realizeze acest proiect.
In India incepe o foarte importantă sărbătoare pentru hinduși, sărbătoarea nașterii lui Krishna, probabil cea mai importanta zeitate din panteonul hindus. Cei cunoscatori în încurcatele ițe ale mitologiei indiene mă vor trage de urechi si vor spune ca de fapt Krishna este un avatar, întrupare a altui zeu, dar să nu complicăm lucrurile. Este un zeu salvator prin compasiune pentru toți oamenii, așa că sunteți liberi să faceți paralele cu ce avem noi pe acasă în ce privește religia.
Sărbătoarea nu are dată fixă, data se stabileşte după calendarul lunar, așa că pică după calendarul nostru pe undeva la sfarsit de august inceput de septembrie.
Ritualurile se vor desfășura până poimaine. Maine noapte nu uitati sa aprindeti cel puțin 5 lumânări, sa va puneti bine cu Durga, zeitate a renașterii (iarasi simplific, desigur), dar care ca orice renaștere presupune si distrugere si moarte. Asa ca nu vă puneti rău cu Durga. Daca aveti 108 luminițe aprinse e si mai bine, 108 e un numar cu noroc la hindusi, deci va câștigați un punct in plus pe langa divinitate.
Marea distractie a sarbatorii este Dahi Handi, adica borcanul (Handi- ulcica de lut) de iaurt (Dahi- iaurt traditional). Obiceiul pleaca de la legenda precum Krishna in copilarie era mare pofticios de iaurt, si fura iaurt pe unde il gasea. Femeile, de raul lui, au inceput sa atarne ulcelele de iaurt cat mai sus ca sa nu ajunga la ele. Dar Krishna a gasit o solutie, cu ajutorul prietenilor, se urcau unii pe umerii celorlalti in piramide umane, pentru a ajunge la iaurt.
Sarbatoarea presupune crearea de piramide umane pentru a ajunge la o oala de iaurt (pregatit in stil traditional, nu iaurtul de fabrica). In zilele noastre se organizeaza adevarate competitii de viteza in crearea de astfel de piramide umane, dotate cu premii importantante.
Clipul e un mic fragment (cu muzica si dans, e film indian doar) din filmul OMG (o comedie bună, merită să o vedeți) in care vedeti cum e de fapt cu sarbatoarea asta. Krishna este numit in clip Govinda, adica păstorul, pentru ca mitul asa ni-l înfățișează, cu această indeletnicire pamanteasca in tinerețe.
Cristian Vasile, Mihai Ralea. O biografie politică, Humanitas, 2025
Promiteam în postarea despre biografia lui Victor Eftimiu, să revin cu o altă biografie sub semnul oportunismului. De data aceasta despre Mihai Ralea. Dacă Victoriu Eftimiu este un caz de scriitor, și artiștilor avem tendința să le iertăm păcatele vieții în numele operei, de această dată este vorba de un politician, a cărui carieră este legată în primul rând de politică.
Mihai Ralea începe ca democrat-radical în rândul Partidului Național-Țărănesc, continuă ca un colaborator de frunte (ministru) al regimului autoritar al lui Carol al-II-lea, se strecoară și scapă de represaliile legionarilor atunci când aceștia s-au aflat la putere (cum mulți alți colaboratori ai lui Carol al II-lea nu au reușit să facă), s-a acomodat cu regimul lui Antonescu, spre finalul războiului se preface în opozant al regimului, numai bine cât să-și câștige credențialele de „antifascist”, și apoi, după război devine virulent susținător al regimului comunist, care îl răsplătește cu înalte funcții politice.
Este desigur o mare performanță a supraviețuirii în politică, ca, de la personajul care strângea entuziasmat mâinile unor înalți politicieni naziști, să ajungi înalt potentat comunist.
În politica românească se poate, totuși, orice, doar trăim sub semnul lui Caragiale.
