Krishna Janmashtami

In India incepe o foarte importantă sărbătoare pentru hinduși, sărbătoarea nașterii lui Krishna, probabil cea mai importanta zeitate din panteonul hindus. Cei cunoscatori în încurcatele ițe ale mitologiei indiene mă vor trage de urechi si vor spune ca de fapt Krishna este un avatar, întrupare a altui zeu, dar să nu complicăm lucrurile. Este un zeu salvator prin compasiune pentru toți oamenii, așa că sunteți liberi să faceți paralele cu ce avem noi pe acasă în ce privește religia.

Sărbătoarea nu are dată fixă, data se stabileşte după calendarul lunar, așa că pică după calendarul nostru pe undeva la sfarsit de august inceput de septembrie.

Ritualurile se vor desfășura până poimaine. Maine noapte nu uitati sa aprindeti cel puțin 5 lumânări, sa va puneti bine cu Durga, zeitate a renașterii (iarasi simplific, desigur), dar care ca orice renaștere presupune si distrugere si moarte. Asa ca nu vă puneti rău cu Durga. Daca aveti 108 luminițe aprinse e si mai bine, 108 e un numar cu noroc la hindusi, deci va câștigați un punct in plus pe langa divinitate.

Marea distractie a sarbatorii este Dahi Handi, adica borcanul (Handi- ulcica de lut) de iaurt (Dahi- iaurt traditional). Obiceiul pleaca de la legenda precum Krishna in copilarie era mare pofticios de iaurt, si fura iaurt pe unde il gasea. Femeile, de raul lui, au inceput sa atarne ulcelele de iaurt cat mai sus ca sa nu ajunga la ele. Dar Krishna a gasit o solutie, cu ajutorul prietenilor, se urcau unii pe umerii celorlalti in piramide umane, pentru a ajunge la iaurt.

Sarbatoarea presupune crearea de piramide umane pentru a ajunge la o oala de iaurt (pregatit in stil traditional, nu iaurtul de fabrica). In zilele noastre se organizeaza adevarate competitii de viteza in crearea de astfel de piramide umane, dotate cu premii importantante.

Clipul e un mic fragment (cu muzica si dans, e film indian doar) din filmul OMG (o comedie bună, merită să o vedeți) in care vedeti cum e de fapt cu sarbatoarea asta. Krishna este numit in clip Govinda, adica păstorul, pentru ca mitul asa ni-l înfățișează, cu această indeletnicire pamanteasca in tinerețe. 

Mihai Ralea. O biografie politică

 

Cristian Vasile, Mihai Ralea. O biografie politică, Humanitas, 2025

Promiteam în postarea despre biografia lui Victor Eftimiu, să revin cu o altă biografie sub semnul oportunismului. De data aceasta despre Mihai Ralea. Dacă Victoriu Eftimiu este un caz de scriitor, și artiștilor avem tendința să le iertăm păcatele vieții în numele operei, de această dată este vorba de un politician, a cărui carieră este legată în primul rând de politică.

Mihai Ralea începe ca democrat-radical în rândul Partidului Național-Țărănesc, continuă ca un colaborator de frunte (ministru) al regimului autoritar al lui Carol al-II-lea, se strecoară și scapă de represaliile legionarilor atunci când aceștia s-au aflat la putere (cum mulți alți colaboratori ai lui Carol al II-lea nu au reușit să facă), s-a acomodat cu regimul lui Antonescu, spre finalul războiului se preface în opozant al regimului, numai bine cât să-și câștige credențialele de „antifascist”, și apoi, după război devine virulent susținător al regimului comunist, care îl răsplătește cu înalte funcții politice.

Este desigur o mare performanță a supraviețuirii în politică, ca, de la personajul care strângea entuziasmat mâinile unor înalți politicieni naziști, să ajungi înalt potentat comunist. 

În politica românească se poate, totuși, orice, doar trăim sub semnul lui Caragiale.

Robul succesului. Viața politică a lui Victor Eftimiu sub șase constituții

 

Cristian Preda, Robul succesului. Viața politică a lui Victor Eftimiu sub șase constituții

Foarte multe cărți despre perioada comunistă insistă asupra temelor politice, vorbesc despre represiune și rezistență, sau descriu aspectele negative ale regimului comunist, cum regimul a afectat societatea.

Semn al maturizării cercetării perioadei comuniste, iată, apar și cărți care vorbesc și despre cealaltă față a experienței umane din comunism, acomodarea cu regimul, sau, de ce să nu o spunem direct, despre experiența oportunismului sub regimul comunist. 

Căci despre aceasta este vorba în cartea lui Cristian Preda, care este o biografie (neromanțată) a scriitorului Victor Eftimiu. O să revin într-o altă postare cu o altă biografie din același gen.

Victor Eftimiu rămâne, dincolo de datele sale biografice, un scriitor român și, prin origini, revendicat și de cultura albaneză, a cărui importanță rămâne subiect de dezbatere. În mod sigur continuă să fie reeditat ca autor de povești, iar importanța operei sale dramaturgice, în principal Înșir-te mărgărite, nu poate fi negată.

Abordarea lui Cristian Preda pleacă de la posteritate, ce valoare rămâne din Victor Eftimiu, după o viață, pe care o vedem în carte sub semnul oportunismului. O biografie scrisă în sens invers, de la posteritate la naștere și ascendență, o alegere originală și motivată, pentru că, în definitiv, personajul Victor Eftimiu ne interesează, pe noi, cei de astăzi, din perspectiva percepțiilor noastre despre operă și istorie.

Victor Eftimiu este unul dintre aceia care s-au adaptat regimului comunist, a contribuit prin colaborarea sa la a da regimului o spoială de respectabilitate, a beneficiat de privilegiile cu care regimul își răsplătea colaboratorii din rândul intelectualității. 

Asta după ce, pentru a-și asigura vizibilitatea în lumea teatrelor, asemenea, luistruise cu spoială de respectabilitate intelectuală, tot felul de amiciții politice și în perioada antebelică și interbelică. Nu a fost din cei care au făcut politici, dar a folosit în propriul avantaj orice protecție politică disponibilă, inclusiv cea  a regimului comunist.

O biografie de citit fără părtinire și idei preconcepute. 

Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu

 

Cosmin Popa, Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu, Corint, 2025

Ceea ce surprinde (oare?) este tabloul unei economii, a României socialiste, dominate de decizii economice cu motivare pur politică, fără nicio fundamentare în „economie”, subminată de o corupție endemică, transformată în mod de viață, unde cadrele politice nu răspundeau niciodată în fața legii pentru faptele lor. Fapte care au lăsat destule urme pentru ca astăzi istoricul să le detecteze, dar care, la vremea respectivă, erau ignorate de sistemul politic, polițienesc sau juridiciar. O Românie care seamănă foarte mult cu cea de astăzi (aș spune, din păcate).

Atunci ca și acum decizia economică proastă nu atragea nicio răspundere, iar urmările erau aruncate în spatele populației care plătea nota pentru amatorismul decidenților. Așa se explică anii 1980, când un cumul de politici economice care țineau în primul rând de motivații ideologice sau argumente de putere personală, și foarte puțin de vreun calcul economic, au condus practic la blocarea generalizată a mecanismului economic și o situație foarte grea pentru populație.

În ce privește corupția, regimul foarte rar ajungea să condamne faptele de corupție a celor din nomenclatură (cei care dețineau funcții importante de partid sau de stat). Cum însuși un personaj de la vârful regimului comunist comenta în acea vreme, numai gestionarii și coafezele ajungeau să plătească pentru fapte care astăzi ar fi considerate de corupție. Cei din nomenclatură erau ocoliți. În rarele cazuri în care s-au făcut dosare pentru fapte de corupție la nivel înalt, acestea erau de fapt motivate politic, șeful sistemului de putere, Nicolae Ceaușescu, folosind astfel de cazuri de corupție ca argumente pentru a scăpa de persoane care erau considerate periculoase pentru puterea sa personală.

O carte de citit, bazată pe fapte concrete, indicatori economici, dosare ale regimului, care nu lasă loc nostalgiei după regimul comunist.

Criza politică

O scrisoare pierdută (1884) - I.L. Caragiale

ACTUL II
(Același salon)

SCENA I
Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu stau împrejurul unei mese rotunde, studiind listele electorale; fiecare are câte un creion colorat în mână

Brânzovenescu: Șaizeci și nouă cu roșu, buni,... unsprece cu albastru... ai lor...

Farfuridi: Doisprezece...

Trahanache: Ai puțintică răbdare... unu, doi, cinci... șapte... zece... unsprezece.

Farfuridi: Doisprezece...

Trahanache: Cu Ienache Siripeanu.

Brânzovenescu: Nici nu mai are drept de vot, de cât și-a măritat fata... Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la pușcărie onorabilul.

Trahanache: Ai puțintică răbdare... Da' dacă-l putem aduce să voteze cu noi?

Farfuridi: Altă vorbă... Să voteze cu noi, e ușor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare... dar să voteze cu noi? Adică cum să voteze cu noi?...

Brânzovenescu: Adică cum să voteze cu noi?

Trahanache: Să voteze cu noi.

Brânzovenescu: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică "noi", partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucram noi? Noi încă nu știm...

Trahanache: Mă rog, aveți puțintică...

Farfuridi: Nu știm...

Trahanache: Mă rog, aveți...

Farfuridi: Ba eu merg și mai departe și zic, cum ziceam lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare...

Trahanache: Cum de trădare?

Brânzovenescu: De-aia noi astăzi când am mirosit ceva cumva...

Farfuridi: Ceva cumva...

Trahanache: Ceva cumva?

Brânzovenescu: Dacă e ceva la mijloc...

Farfuridi: Ceva la mijloc...

Trahanache: Ceva la mijloc?

Farfuridi: Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie.

Brânzovenescu: Dar cel puțin s-o știm și noi! (Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească.)

...

https://youtu.be/zkcwVGANsrs?t=2076

Reclama 1969 sau Consumism în regimul puterii populare

 Fixativ

(Cinema nr. 1/1969)

Crema de mâini

(Cinema nr.2/1969)

Aspirator

(Cinema nr. 3/1969)

Parfum

(Cinema nr.  4/1969)

Pudră

(Cinema nr. 6/1969)
 

Saltele Relaxa

(Cinema nr. 7/1969)

Mobilă

(Cinema nr. 9/1969)

Modă

(Cinema nr. 10/1969)

Filme românești cu premiera acum 60 de ani

 Debutul ca regizor îîn cinematografie a  lui Lucian Pintilie și a tehnicii transtrav (transfocare sincronă cu traveling). Și cu, foarte în vogă atunci, Irina Petrescu. Altfel, un film cu povești cu comuniști ilegaliști, obligatoriu eroici, oarecum umanizați de o poveste de dragoste. Interesant ca mod de a filma și lega povestea cinematografică.

Sau, din aceeași serie, filme cu povești cu eroi comuniști ilegaliști, inventate, dar bine scris de Eugen Barbu.

Debutul seriei de filme cu haiduci

Coproducții cu nume mari pe generic

O încercare de a reedita succesul „Pădurii Spânzuraților” ( film premiat cu an înainte la Cannes), cu o nouă ecranizare din Rebreanu, însă fără mâna lui Liviu Ciulei la regie, și capacitatea lui Titus Popovici de a aplana în scenariu stridențele ideologice, „Răscoala” nu a fost la fel de bine primit. 

Film zis de actualitate cu țărani construind socialismul luptându-se cu mentalități vechi, împletit cu o dramă erotică (doar e scenariu de Fănuș Neagu, ce vreți)

Altă coproducție, de această dată cu sovieticii. Evident cu „frăția de arme”

Sau un film politico-ideologic, cu minerii după greva de la Lupeni

La grazia

 

La Grazia, regia Paolo Sorrentino cu Toni Servillo

După un tur prin Napoli, orașul copilăriei,  cu The hand of God și Parthenope, filme la fel de reușite estetic, dar, poate, pentru gustul unora, prea personale,  Paolo Sorrentino se întoarce la atmosfera romană, așa cum era cea din  La grande bellezza. 

Povestea unui președinte al Republicii italiane, la sfârșit de madat, confruntat cu alegerea de a semna sau nu o lege privind eutanasia, sau cu alegerea la fel de dificilă privind două cereri de grațiere (Grazia).

Desigur admirabil jucat de actorul preferat al lui Sorrentino, Toni Servillo,  cu capacitatea sa de a exprima într-o singură schiță de zâmbet atât adâncurile tristeții cât și ironie îngăduitoare.

Însă nu aceste dezbateri legalo-morale îl chinuie în fapt pe personajul nostru, ci, aflat la vârsta pensionării, văduv, este obsedat de faptul că, mulți ani înainte, vreo 40, soția îl înșelase, și nu aflase cu cine.

Acesta este pretextul narativ în care Paolo Sorrentino realizează încă un tur de forță de scene puternic stlizate, în care căutarea esteticului este sensul care unește filmul. Este o căutare a frumuseții a lui „a fi”, cu o notă în plus meditativă adusă de perspectiva senectuții, vârsta bilanțurilor.