A Quiet Place

A Quiet Place, USA 2018, regia John Krasinski, cu Emily Blunt, John Krasinski, Millicent Simmonds

Mărturisesc că nu sunt chiar un admirator al genului horror, dar acest A Quiet Place merită să fie menționat printre cele mai bune producții ale genului din ultimii ani.

Fără să facă risispă de sânge, regizorul „se joacă” cu așteprările noastre culturale, și crează un suspans insuportabil. Teroarea nu este în ceea ce se întâmplă, ci în ceea ce așteptăm să urmeze să se întâmple.

Minimalist, monștrii sunt și ei unii speciali. Nu ucid decât dacă faci zgomot. Hhhmmmm, cred că mulți dintre noi ar da drumul la niște monștri din aștia prin vecini...

Life

Life, USA 2017, regia Daniel Espinosa, cu Jake Gyllenhaal, Rebecca Ferguson, Ryan Reynolds

S-a facut multa valva despre acest film, ca ce bun ar fi, etc. E vorba de inca un balon umflat de publicitatea facuta de tot felul de comentatori interesati. Filmul e calchiat fara fasoane dupa Alien. Cu un Alien ceva mai subtil, dar la fel de ucigas, si totul petrecut intr-un viitor ceva mai credibil. Partea buna e ca joaca niste nume mari, filmul e executat corect, dar nimic peste medie.

Get Out, Fugi!

Get Out, Fugi!, USA 2017, regia Jordan Peele, cu Allison Williams, Daniel Kaluuya,

Filmul este prezentat ca fiind filmul horror al momentului asa ca am tinut sa il vad si eu. Bine construit ca dozaj al tensiunii specifice genului, totusi nu e un film care sa rupa gura targului.
De fapt e vorba de subtextul filmului care a facut mai multa valva, prin prisma faptului ca a atins cateva din ideosincraziile societatii americane discriminare rasiala si discriminare sociala.
Ramane  o incercare interesanta de a transforma un horror intr-o subtila critica sociala. De vazut in aceasta cheie!

Crimson Peak

Crimson Peak, USA, Canada 2015, regia Guillermo del Toro, cu  Mia Wasikowska, Jessica Chastain, Tom Hiddleston

Pentru ca fost Halloween am fost sa vad un film tematic. Crimson Peak parea sa fie ce trebuie. 
Dar desi am intrat la un film horror pot sa spun ca spre final am ajuns sa rad in hohote. Nici nu stiti ce efecte comice poate ascunde un film horror stupid.

Dracula Untold

Dracula Untold, USA 2013, regia Gary Shore, cu Luke Evans

Realizatorii filmului probabil s-au simtit foarte "intelectuali" atunci cand au incercat sa combine mitul lui Dracula cu personajul istoric Vlad Tepes. Care, suparat pe turci, ca sa-i salveze pe ai lui, face  pactul cu Diavolul. 

Referintele istorice nu sunt prea exacte, dar pentru pasionatii de Dracula asta nu e foarte important. Luke Evans se descurca binisor in rolul de erou damnat. In rest obisnuitele clisee din filmele cu vampiri. Filmul nu-i stupid de tot, efectele speciale sunt acceptabile, are si dramatism pe ici pe colo, dar ramane doar un film pentru pasionatii genului.

Horns

Horns, USA 2014, regia Alexandre Aja, cu Daniel Redcliffe

Dacă vi s-a făcut dor de Harry Potter (aka Daniel Redcliffe) puteti sa mergeti la Horns sa-l vedeti. 

Horns e un film pe care nu stii cum sa-l iei. Teoretic e descris ca fiind horror. Mai aproape de adevăr, e un fel de fabulă moralizatoare, care ar vrea să spună că binele şi răul nu sunt întotdeauna ceea ce par să fie şi că binele este, în multe cazuri, în fapt, echivalentul a multă ipocrizie.

Totul prezentat în amestec cu elemente de film horror, care însă nu ar speria nici puştii de grădiniţă.

Filmul merită totuşi să fie văzut datorită găselniţii care conferă personajului principal (Redcliffe bineînţeles) capacitatea, primită împreună cu o frumuseţe de coarne de dracuşor, de a face pe cei din jurul său de a spune numai ceea ce gândesc cu adevărat. Găselniţă care dă ocazia unor scene interesante.

Domnişoara Christina

Domnişoara Christina, România 2013, regia Alexandru Maftei, cu Tudor Istodor, Maia Morgenstern, Ioana Anastasia Anton, Dumitrescu Anastadia

Primul horror românesc, dacă nu punem la socoteală filmele cu şantierele socialismului, este o o reușită.  Regizorul a ştiut să găsească expresia cinematografică potrivită pentru un horror în manieră romantică, cu lumini şi umbre, totul bine secondat de muzică.  Mircea Eliade cu pasiunea sa pentru puterea miturilor nu este uitat, filmul ştie să le sublinieze, fără a afecta povestea cinematografică, fără a pierde spectatorul în filozofie improprie filmului.

Un horror de calitate, care trebuie văzut.
Scăderi? Veşnica problemă a lipsei de naturalețe a actorilor romăni, care declamă parca s-ar afla pe o scenă de teatru. În general problema e ţinută în frâu de regizor, însă în partitura lui Istodor, extrem de generoasă,  cerea mai mult de la actor decât acesta a putut să ofere.

Finalul, în stil horror american, cu nelipsita ţepuşă care omoară vărcolacii, trebuia abordat poate altfel, dacă nu ca soluție narativă, cel puţin ca stil, pentru a se potrivi cu atmosfera romantică a filmului.

This Is the End

This Is the End, SUA 2013, regia  Evan Goldberg, Seth Rogen,  Cu  James Franco, Jonah Hill, Seth Rogen

... si cu multi altii care apar in film jucand  propriul rol, pentru ca toti actorii se joaca pe ei insisi, cu numele lor reale, intr-o poveste pseudo-horror in care o gasca de actori de la Hollywood sunt confruntati cu, nici mai mult, nici mai putin decat Apocalipsa.

E genul de film care iti place tare sau pe care il detesti cu totul pentru ca granita dintre o satira smechera despre Hollywood si cretinismul total e atat de subtire ...

Depinde de fiecare spectator ce vrea sa aleaga...

Prometheus

Prometheus, USA 2012 Regia: Ridley Scott, Cu:Michael Fassbender, Noomi Rapace, Charlize Theron

Desigur ştiţi reţeta: urmele unei rase superioare, care conţin un secret periculos pentru omenire, sunt descoperite de o expediţie umană pe o planetă îndepărtată. 

Urmează şirul de orori, temele aventurierului nebun, care împinge expediţia dincolo de limita rezonabilului, a robotului inuman, şi bineînţeles salvarea omenirii.

Două ore de Ridley Scott citând din Ridley Scott, e prea mult, oricât de mare admirator ai fi al regizorului.

Dark Shadows/Umbre întunecate, sau cum fac sex vampirii

Dark Shadows, Umbre întunecate SUA, 2012. Regie: Tim Burton.Cu: Johnny Depp, Eva Green, Michelle Pfeiffer, Jonny Lee Miller, Helena Bonham Carter.

Dark Shadows este un remake după un serial de succes cu vampiri difuzat în USA între 1966 şi 1971.  Povestea este cea a unei familii care ascunde secrete vampireşti într-un oraş mic american în competiţie cu vrăjitoarea cea rea care doreşte să stăpânească la rândul ei orăşelul.

Nu e deloc o misiune uşoară să refaci esenţa unui serial de acum vreo 40 de ani, încât să fie gustat de publicul actual.

Tim Burton a încercat să aplice o reţetă care îi iese bine lui Tarantino, se iau trăsăturile culturii pop ţintă (în cazul de faţă anii 60 început de anii 70) şi se recombină într-o poveste pentru publicul anilor 2000.

Tim Burton este însă mai mult un stilist rafinat decât un admirator al culturii pop aşa că filmul o scaldă între două tendinţe:1. un film horror Gotic, stilizat marca Tim Buton, 2. O parodie a kitch-ului perioadei aminte mai sus, cu tot felul de glumiţe privind aventurile unui vampir cu maniere de sec. al XVIII-lea într-o lume în care vedeta e Alice Cooper.

Deşi câte ceva iese bine, scena sălbatică de sex dintre vampiri, cu ţigara de după inclusă, poate fi înscrisă la scene memorabile, filmul are prea puţin umor ca să fie o comedie bună, şi prea mult umor că să iei în serios artificiile de stil ale regizorului.

Lebăda neagră

Lebăda neagră/Black Swan, Regie: Darren Aronofsky.
Cu: Natalie Portman, Mila Kunis, Winona Ryder, Vincent Cassel, Toby Hemingway, Ksenia Solo, Barbara Hershey.

Filmul face din metafora comuniunii artistului cu rolul său un coşmar psiho-horror. Aronofsky ştie să ţină camera după personaj, sau mai corect, să tragă personajul în camera de filmat, astfel încât unghiul de vedere al spectatorului  să se integreze în scenă, cu atât mai terifiante fiind senzaţiile. Bine jucat, filmul este de maxim interes pentru amatorii genului. Personal nu sunt un fun al poveştilor pseudo-psihologice cu găselniţe puţin credibile pentru a agăţa privitorul într-un spectacol care până la urmă nu face decât să exploateze oroarea primară.

Cosmar pe Elm Street

A Nightmare on Elm Street, SUA, 2010.Regie: Samuel Bayer.Cu: Jackie Earle Haley, Kyle Gallner, Rooney Mara, Katie Cassidy, Thomas Dekker.

Un remake al unui celebru horror al anilor 80. Desi plin de clisee ale genului, regizorului reuseste sa repete reteta de succes din primul film, transpunerea unei povesti de groaza in care crimele din cosmarurile unor adolescenti se transforma in realitate si unde suspansul este dat de permanenta trazitie intre cele doua lumi, a realitatii si cea a visului.

Setea

Setea/Bakjvi, Koreea de Sud-SUA, 2009.
Regie: Chan-wook Park.
Cu: Kang-ho Song, Ok-bin Kim, Hae-sook Kim, Ha-kyun Shin, In-hwan Park.

Intr-un moment in care genul horror a fost monopolizat de filme de tipul Amurg, Chan-wook Park, vine si face o disectie a genului Setea. Ca orice disectie nu e neaparat un spectacol frumos. Filmul cu vampiri este demontat si demonstrat ca mecanism psihic al refularii erotice, aproape o perversiune erotica. Nici una din temele specifice nu este ratata de la momentul zborului oniric prezentat in psihanaliza ca substitut al actului erotic, pina la motivul tineretii fara batranete si vietii fara de moarte sau cel al pacatului originar. Dorinta regizorului de a demonta genul in toate amanuntele sale trasnforma filmul sau in unul inegal cu moment extrem de intense, dar si cu lungimi care par puse in film doar pentru a nu rata ceva din prezentare.

The Eye 2

The Eye 2/Gin gwai 2, Hong Kong, Tailanda 2004, Regia: Oxide Pang Chun, Danny Pang, Cu: Qi Shu, Eugenia Yuan, Jesdaporn Pholdee, Supasawat Buranavech, Kwai Ying Cheung, Chuwong Earsakul, Philip Kwok, Connie Lai, Fanny Lee (festivalul Festasia 2009)

Nu sunt un fan al genului horror dar trebuie să spun că The Eye 2, film cult al horrorului Asiatic, chiar mi-a plăcut. Abordarea este diferită de horrorul occidental. Nu hecatombe, nu zombies sau alţi monştri însetaţi de sânge, nu jocuri sângeroase, ci un horror care se insinuează în cotidian, şi de aceea cu atât mai şocant.
Povestea este a unei tinere care, nefericită în relaţia cu un bărbat însurat, rămasă gravidă descoperă că poate vizualiza tot felul de spirite. Pentru amatorii de gen un regal.

Coraline

Coraline, USA 2009, Regia Henry Selick, Voci: Dakota Fanning, Teri Hatcher, Keith David
Coraline este un film altfel. Sa nu-I spuneti cumva Caroline ca se supara. E un desen animat, dar nu va duceti cu sperante ca veti hohoti cu gura pina la urechi in timp ce ingurgitati floricele. Coraline s-ar putea sa va faca sa scapati punga pe jos si e pacat de banii risipiti.

Coraline este un personaj de basm. Un basm insa mai aproape de lumea povestilor lui Andersen, decat de fanteziile multicolore de astazi. Copiii rai pot sa o pateasca, iar vrajitoarea cea rea e chiar rea si urata. Asa ca e mai bine sa asculte de parinti. Si chiar daca veti zambi pe alocuri atmosfera de film noire o sa va insoteasca tot timpul.

Coraline nu este o lume generata in pixelii unui computer. Coraline este multa arta si dibacie mestusugareasca (a se vedea si genericul de inceput cu atentie), adica un film facut cu papusi animate. Un film cu papusi animate care depaseste orice ati vazut pina acum de acest gen pentru ca ingeniozitatea realizatorilor fac din film unul comparabil cu foarte stilizatele filme de gen create pe calculator.

Mai pe scurt, daca veniti la film fara prejudecati, fara sa va asteptati sa vedeti vreun Shrek sau Madagascar (orice comparatie cu acestea fiind deplasata, stilurile fiind total diferite), veti aprecia aceasta bijuterie animata.

Funny Games

Funny Games US, regie Michael Haneke, cu Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt, Devon Gearhart

Titlul nu are nevoie de nicio traducere. Oricum titlul nu este decat un comentariu ironic, pentru ca nimic in film nu e "funny". Dimpotriva este un thriller in adevaratul sens al cuvantului (adica fara detectivi, urmariri, si banditi fiorosi) insa mai infricosator decat cele mai singeros-vampirice povesti horror.

Pentru ca Michael Haneke (cunoscut pe la noi pentru Pianista, Ascuns) stie sa puna pe ecran o poveste care abordeaza violenta din perspectiva ei psihologica. Intr-o cinematografie care exhiba violenta prin imagini care mai de care mai infioratoare prin risipa de sange si organe dezmembrate, se uita ca in fapt violenta este resimtita in primul rand ca o stare psihica si nu una fiziologica.

Astfel ca in film scenele violente in sine (violenta spectacol) sunt putine si atunci filmate cu pudoare.

Povestea incepe cu o familie imagine a visului american care merge sa se relaxeze in casa de vacanta.

Lucrurile capata turnura dramatica cand sunt vizitati de doi tineri cu figuri angelice, magistral interpretati de Michael Pitt si Devon Gearhart, care isi prind familia victima intr-un adevarat joc in care miza este moartea tuturor celor trei membri ai familiei.

Desi nici o scena nu exceleaza prin efecte violente desfasurarea dramatica este atat de intens violenta incat devine efectiv insuportabila pentru spectator.

Intr-o lume in care violenta spectacol este supralicitata ca solutie de catarsis, regizorul ne aminteste ca violenta este reala, comuna, ba chiar de-a dreptul "domestica".

Filmul este in primul rand un experiment al violentei cinematografice care insa renunta la toate valentele violentei spectacol.

Dar ca orice film mare (sa ma abtin sa spun capodopera) poate fi citit in mai multe chei de lectura.

Povestea se durealeaza prin distrugerea elemnt cu element, demontata bucata cu bucata de catre cei doi sadici oaspeti, a mitului visului american, burghez, care in final elimina si fizic pe cei trei membri ai familiei care se afla in mijlocul actiunii. Desigur prin alte mijloace, filmul ne aminteste de un Luis Bunel in Ingerul exterminator sau Farmecul discret al burgheziei.

Intr-o alta lectura recunoastem o societate disfunctionala, atomizata, ale carei slabiciuni sunt exploatate de cei doi oaspeti spre a-si chinui victimile. Acestea se indreapta spre un sfarsit implacabil intr-o lume in care nimic nu-i poate salva.

In fine poate cea mai interesanta abordare este cea a libertatii. Jocul propus de cei doi calai familiei are ca miza moartea, dar nu in sensul ca ar exista vreo sansa de scapare, sfarsitul este implacabil, ci doar spre a alege cum se va muri. Astfel ca intr-o societate care glorifica libertatea , in fapt cei doi calai sadici, dezvaluie ca libertatea nu este decat o ipocrizie, alegerea fiind fara substanta si miza reala.

Un film care nu este deloc o distractie, dar care merita absolut a fi vazut.

De la foarfece la brici

Probabil că în următoarele săptămâni o să-mi las o barbă impozantă. Şi nici nu o să mai mănânc plăcintă cu carne.

Dacă nu aţi priceput de ce, mărturisesc că am fost să văd „Sweeney Todd: Barbierul diabolic din Fleet Street”.

Când mergi la un film semnat Tim Burton te aştepţi la orice. „Orice” de această dată a fost un musical horror.

Desigur e o alegere şocantă. Musicalul e un gen cu o priză îndoielnică la publicul contemporan. Desigur „Sweeney Todd” nu poate fi decât un musical pentru publicul american. Eroul, sau mai degrabă antieroul, căci vorbim de un criminal în serie, face parte din folclorul anglo-saxon, iar din 1979 este un mare succes pe Broadway în versiunea adaptată de Stephen Sondheim a unei piese cu acest nume scrisă de Cristopher Bond. Pentru publicul român aceste conotaţii sunt străine.

Astfel că, deşi Tim Burton s-a străduit să mai scurteze pe ici pe colo spectacolul de pe Broadway pentru a-l face mai potrivit pentru varianta cinematografică, nu vă veţi reţine să nu vă foiţi nerăbdători în scaun să treacă mai repede câteva pasaje muzicale.

Tim Barton face un film care este în primul rând un film „negru”, şi deşi accentele comice (comedie neagră bineînţeles) nu lipsesc, este prea puţin ca să justifice lirismul muzicii, care pare uneori din alt film. Probabil, şi comentariile altora mai avizaţi privind varianta de scena confirmă, versiunea pentru scenă este mult mai umoristică.

În rest vedem tot ce ştim despre Tim Burton: atmosferă barocă, imagine tratată în culori palide aproape alb negru unde doar roşul sângelui este evident, Johnny Depp, în rolul principal mănuind briciul aproape la fel cum mânuia şi foarfecele în „Edward Scissorhands”, Helena Bonham Carter, în rolul partenerei de crime a lui Sweeney Todd, un fel de replică în carne şi oase a eroinei animate din „Corpse Bride”.

Şi multe gături tăiate şi sânge. Dacă Tim Buton a vrut să ne şocheze a reuşit. Dar nu mai mult. Că poate să facă musical din orice deja demonstrase în „Charlie and The Chocolate Factory”, că poate să scoată un erou dintr-un personaj „ciudat” ştiam, şi mă întorc la acelaşi „Edward Scissorhands”. Am primit tot ce ştiam că poate să facă. Adică un film de Tim Burton în maniera lui Tim Burton. Fără a se depăşi pe sine nici cu un milimetru, filmul dezamăgeşte, iar ideea centrală, nebunia răzbunării, se pierde în amănuntele şocante, în spaimele pe care ni le stîrneşte prin scenele cu briciul care taie gâturi în serie, sau cele de canibalism colectiv în care victimele sunt consumate în formă de nevinovate plăcinte. Fără a spune că este un eşec, eu prefer pe Tim Burton cel care a făcut „Big Fish”.

( Sweeney Todd: Barbierul diabolic din Fleet Street/Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, regia Tim Burton, cu Johnny Depp, Helena Bohnan Carter, ş.a.)