Nostalgia față de filmul vechi românesc

 

Lucian Georgescu (editor), Cinepub 1.0. Texte despre cinema din primul deceniu de streaming românesc, UNATC PRESS Polirom, 2025,  p. 41

Sunt interesante concluziile legate de popularitatea filmului din perioada comunistă în rândul publicului de astăzi. Prezentând concluziile proiectului Piramidon privind fenomenul pirateriei filmelor românești în mediul online se arată că: ”Filmele istorice Vlad Țepeș și Burebista, apar și ele pe platforme pirat (în versiuni dublate, sau cu subtitrări în rusă de pildă) - însă interesul pentru ele în afara canalelor oficiale pare mai redus, fiind indicat de cifre „modeste” (unele copii „abia” depășesc câteva zeci de mii de vizualizări). Chiar dacă nu putem însuma cu precizie toate aceste vizionări ilicite, este clar că audiența paralelă se ridică la sute, poate mii de milioane de vizionări în total”.

Povești din cartierul Primăverii

Volumul „Povești din cartierul Primăverii”, semnat de Lavinia Betea, reprezintă o incursiune de o valoare documentară incontestabilă în intimitatea puterii comuniste din România. Cartea nu se vrea o istorie liniară, ci se constituie ca o colecție destul de eterogenă de interviuri realizate cu urmași ai potentaților regimului, dar și cu foști deținători ai pârghiilor puterii de dinainte de 1989.

Dincolo de gardurile înalte ale vilelor din sectorul zero al Capitalei, relatările incluse în volum servesc drept surse prețioase de informare pentru atmosfera din protipendada regimului. Cititorul descoperă un mediu definit nu prin solidaritate ideologică, ci prin delațiune și arivism, o lume în care supraviețuirea politică depindea de vigilența față de „tovarăși”. Foarte puțini dintre activiștii comuniști apar în aceste pagini ca fiind cu adevărat dedicați ideologiei pe care o proclamau cu atâta ardoare în spațiul public. Pentru majoritatea, comunismul era mai degrabă un vehicul pentru privilegii personale.

Un aspect critic pe care cititorul trebuie să îl aibă în vedere este filtrul personal al intervievaților. Relatările îi prezintă adesea pe bunicii sau părinții celor intervievați într-o lumină pozitivă, fapt de înțeles din punct de vedere uman, dar care necesită o lectură prudentă. Multe dintre mărturii sunt contaminate de ideologii politice și teme culturale aparținând perioadei de după 1990. Asistăm la o încercare retrospectivă de a „spăla” biografiile sau de a adapta acțiunile din trecut la valorile actuale.

Așa cum remarcă însăși Lavinia Betea, cea mai utilă contribuție din perspectiva informării istorice riguroase este cea a lui Constantin Olteanu, fost secretar al Comitetului Central al PCR cu probleme de propagandă și relații internaționale. Spre deosebire de alți interlocutori, acesta se limitează la a reda fapte brute, evitând capcana justificărilor morale sau a victimizării, refuză să apeleze la informații pe care nu le-a cunoscut nemijlocit, bazându-se pe surse verificabile și pe propria experiență administrativă și militară.

„Povești din cartierul Primăverii” este o lectură importantă pentru cei care doresc să înțeleagă nu doar ce s-a întâmplat în spatele ușilor închise ale nomenclaturii, ci și cum aleg acești oameni și urmașii lor să își amintească istoria. Este un exercițiu de istorie orală care demonstrează că, de multe ori, adevărul se află la intersecția dintre fapte seci și amintiri subiective.

Fake news din vremea războiului de independenței americane

 Philip M. Taylor, Munitions of the mind. A History of propaganda from the ancient world to the present day

Fenomenul "fake news" nu e unul nou, răspândirea de știri false fiind o tactica veche din arsenalul propagandei. 

Un exemplu din vremea războiului de independenta a Americii, viitoarele State Unite.(1775-1783)

În lupta lor pentru independență, cele 13 colonii americane hotărâte să iasă de sub suveranitatea britanică și să-și ia soarta în propriile mâini, aveau nevoie de aliați. Și cel mai folositor aliat era Franta, in acel moment singura putere aflată în reală competiție cu Marea Britanie pentru stăpânirea marilor. Așa că americanii au făcut mari eforturi să - și asigure ajutorul Franței.

Personajul care făcea legătură dintre coloniile răsculate și Franța, care funcționa ca ambasador al americanilor la Paris, era celebrul filosof și savant Benjamin Franklin. Cu reputația sa de adevărat savant iluminist, văzut ca un adevărat Voltaire al Americii, era bine primit în saloanele nobilimii franceze si la curtea regala, jucând un rol important în atragerea Franței alături de cauza independenței americane. Pentru cauza sa Franklin a folosit însă și mijloace mai puțin onorabile, lansând ceea ce astazi am numi "fake news".

Se cunoaște mai puțin astăzi că mare parte din trupele trimise de britanici să reprime revoltă coloniilor americane erau de fapt mercenari germani, foarte multi din principatul Hesse. Franklin a ticluit o scrisoare ca fiind trimisă de un prinț hessian către comandantul mercenarilor germani, in care erau descrise crime abominable care ar fi fost făcute de aceste trupe împotriva populației civile din coloniile americane. Scrisoarea a produs mare emoție în cercurile franceze și a contribuit la luarea deciziei Franței de a interveni în război de partea luptatorilor pentru independenta Americii. Abia mai târziu, după război, a fost recunoscută ca un fals. 

De-a dacii și romanii

 Dan Alexe, De-a dacii și romanii. O introducere în istoria limbii și etnogenezii românilor

O carte care în mod sigur a creat controverse. Pentru că Dan Alexe, care oricum a deranjat cu Dacopatia, în această carte iată că săvârșește păcatul, mai grav decât fluieratul în biserică pentru istorigrafia încetățenită în România, acela de a subscrie la teoria imigraționistă în ceea ce privește formarea poporului român. Adică, plecând de la argumente în principal lingvistice, Dan Alexe este de formație lingvist,  trage concluzia că poporul român s-a format undeva în Balcani, într-un areal în contact direct cu poporul albanez, urmând a imigra, într-o perioadă ce urmează a fi stabilită, poate undeva la cumpăna dintre mileniul I și II, întâi în Ardeal, și apoi, ca urmare a invaziei mongolilor și, apoi,  relativul lor reflux de la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, cu încurajerea Regatului Ungar, au colonizat și Țara Românească și Moldova. 

Desigur, fiecare poate accepta, sau nu, demonstrația lui Dan Alexe. O demonstrație foarte bine structurată. Care are și unele erori. De pildă, este susținută originea tracică a zeului Dionisos din panteonul divin antic grec, fără să observe că această teorie nu mai este primită de istorici, după ce numele lui Dionisos a fost identificat în scrierile foarte vechi (1250 î. Hr.) de tip linear B, ceea ce dovedește că este un zeu foarte vechi al elinilor, și puțin probabil să fie un împrumut tracic. Sau, uneori, sare la concluzii, pe baza unor argumente lingvistice, pentru fenomene care ar merita o cerecetare multidisciplinară, pentru ca demonstrația să fie mai convingătoare.

Problema, însă, nu este în conținutul cărții. Problema este că în România problema originii poporului român nu este o discuție istorică, ci una politică. Atât timp cât legăm problema politică a aparteneței istorice a Ardealului de argumente istorice, discuțiile nu vor avea niciodată seninătatea unei dezbateri academice, ci înverșunarea unei lupte politice.

Și numai dacă lucrurile ar fi atât de simple. Căci și bulgarii au amestecat lucrurile în ce privește Ardealul, noroc că nu au (cel puțin până acum) niciun fel de revendicări.

Bărbatul cu cele trei morți ale sale

 

Mihai Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morți ale sale

O colecție de memorii, nostalgice, despre copilăria, adolescența și prima tinerețe a unui reputat hispanist, Mihai Cantuniari.

Pentru mine aceste memorii, citite ca un material de studiu despre anii 1960 în România, au fost ocazia de a descoperi cum nici măcar privirea retrospectivă, de la înțelepciunea vârstei mai înaintate, nu ne scoate din bula noastră subiectivă.

Autorul, deși scrie undeva în apropierea vârstei de 60 de ani, pare să nu își dea seama că a făcut parte dintr-o categorie restrânsă extrem de privilegiată: tineretul urban (București, prin excelență urban) al anilor 1960, cu proveniență dintr-o familie de intelectuali. 

Plus bula intelectualului din regimul comunist. Deși probabil vor fi destui care vor contesta ceea ce spun mai departe, eu mi-am format opinia că intelectualul din regimul comunist s-a aflat într-o situație privilegiată. Chiar dacă supus constrângerilor cenzurii pe motive ideologice, chiar dacă răsplata materială nu a fost decât în rare ocazii generoasă, intelectualul din regimul comunist se bucura de un statut de independență de invidiat. Intelectualul era susținut, tot din motive ideologice, prin însăși statutul său de intelectual. În comparație cu intelectualul din lumea concurențială, unde valoarea sa trebuie demonstrată ca utilitate socială permanent, fie și măcar prin integrarea în absconse coterii generatoare de venituri, statutul intelectualului din regimul comunist era una privilegiată, prin comparație.

Nostalgia

 

Agnes Arnold-Foster, Nostalgia. A History of a Dangerous Emotion

Ideea unei cărți despre istoria nostalgiei mi s-a părut foarte interesantă. 

Cartea începe prin a prezenta de când se vorbeste despre „nostalgie”, termenul apare într-un moment anume în istorie, spre sfarșitul secolului al XVII-lea în legătură cu studiul suferințelor emoționale, dar care atrăgeau și înrăutățirea stării fizice, ale lucrătorilor proveniți din Elveția și care obișnuiau să coboare din munții lor și să meargă să lucreze la mare depărtare de casă.

Nostalgia începe să cuprindă înțelesul actual al termenului abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când modernizarea accelerată a societății atrage după sine un sentiment de disconfort psihologic împreună cu tendința de a privi perioade din trecut într-o lumină comparativ pozitivă față de prezent.

De ce un sentiment periculos? Deși este un sentiment inerent, o reacție la trecerea timpului atât ca experiență personală cât și ca experiență socială,  societatea contemporană exploatează intensiv acest sentiment ca instrument de marketing, și, încă și mai important, politic.

Agențiile de marketing au învățat că prezentarea unui produs în contextul „good old days” vinde.

Politicienii au învățat și ei să apese pe pedala nostalgiei. MAGA cu acel A de la „again”  nu face decât să invite alegătorul să identifice un candidat cu o presupusă vârstă de aur din istoria Statelor Unite. 

Dincolo de zid. Germania de est, 1949-1990

 

O carte care susține ideea că  Republica Democrată Germană (Germania de Est, Germania comunistă, RDG, GDR) nu trebuie privită ca un accident al istoriei, o aberație față de “adevărată Germania” Republica Federală Germania, RFG, ci ca parte a istoriei Germaniei. Oamenii au trăit în RDG între 1949 și 1990, au suferit, dar și s-au bucurat de realizarile lor, au cunoscut restricții,  dar au avut și anumite avantaje, pe scurt au trăit cu bune și cu rele, și experienta aceasta nu poate fi aruncată la un “coș al istoriei” doar pentru că la un moment dat RDG a încetat să existe. Din păcate o astfel de atitudine de desconsiderare, de privit RDG doar ca un produs al războiului rece, un simplu pion în confruntarea dintre SUA și URSS, nu servește la nimic pentru a înțelege particularitățile, de pildă, ale votului din zilele noastre ale cetățenilor germani din partea de est a Germaniei, care par a se simți tot mai puțin reprezentați de partidele tradiționale. 

O carte bine scrisă, care pornește explicarea diverselor aspecte ale vieții germanilor din RDG de la cazuri particulare, asigurând implicarea emoțională a cititorilor.

Deși aparent regimurile comuniste apar observatorului superficial a fi închistate intr‐o nemișcare ideologică, a doctrinei marxist-leniniste, realitatea din RDG, ca și în alte tari cu același regim politic, este cea a unei evoluții, a încercării de adaptare, cu unele realizări, dar evident si cu multe eșecuri. 

Foarte interesante capitolele care descriu efortul conducerii RDG de a construi o națiune “est‐germană” revalorizând persoane istorice, altfel greu de armonizat cu propaganda comunistă, centrată pe viziunea marxistă a luptei de clasa, personaje istorice precum Martin Luther sau Bismarck.

Drumul lui Icar

Acesta este un roman SF publicat la noi prin anii 1980. Autorul e un bulgar, care se pare că a dat lovitura cu acest roman care a luat și ceva premii.

Și eu l-am citit pe vremea aceea cu sufletul la gură. Călătorii spațiale cu un fel de asteroid -navă spațială (Icar), dezbateri filosofice despre destinul uman. Dar mai ales, din perspectiva vârstei mele de atunci, un erou rebel cu nume de filosof grec, Zenon, foarte îndrăgostit, dar și cât se poate de iubit, inclusiv de o entitate extraterestră numită Berenice. 

Hit!

Cu ochii de acum îmi dau seama cât de îndoctrinați eram de schemele marxiste de raportare la lume. Călătorii în spațiu sunt conduși de un comitet care seamănă bine a Biroul Politic al partidului comunist, în frunte cu un prim conducător, un fel de secretar general al partidului, care desigur nu e neapărat foarte plăcut și la modă, mai ale pentru un tânăr rebel, dar lucrurile trebuie privite în perspectiva grelei responsabilități de a conduce lumea pe un drum glorios... Desigur cei care ați trăit perioada comunismului știți propaganda de partid cum suna.   Lucrurile nu sunt foarte democratice și nici libertățile la mare cinste, dar cine are nevoie de așa ceva când e vorba doar de cetățeni foarte responsabili angajați spre mari cuceriri (cosmice), și oricum orice limitare e justificată de marele scop (misiunea cosmică). Totul va fi rezolvat cu apariția „omului nou”, în roman apare o nouă generație care trăiește una cu cosmosul desprinsă total de limitările biologiei terestre. Frumos, nu?

Dar și un banc sovietic. Cine au fost mai avansați, armenii sau gruzinii? Gruzinii au găsit o sârmă de cupru de acum 2000 de ani. Deci acum 2000 de ani aveau telefon. Dar armenii erau și mai avansați, deși nu au găsit nimic. Înseamnă că trecuseră direct la comunicarea prin radio, nu aveau nevoie de sârmă.

Șopârle, așa le ziceam pe atunci.

Băi, hammamuri, desfătări

 

Tudor Dinu, Băi, hammamuri, desfătări

În secolul al XIX-lea localitatea Vâlcele din Covasna de astăzi ( în maghiară Előpatak), era un destul de frecventat și apreciat loc de băi cu ape minerale. Însuși prințul Serbiei Milos Obrenovici își tratata suferințele în acest loc. Se pare că a fost așa de mulțumit de efectele curative ale tratamentului, încât a ridicat o biserică ortodoxă pe la 1843 în localitate, care păstrează și astăzi portretul principelui ca ctitor.

Românii și ungurii

Sorin Mitu, Românii si ungurii. Un război imagologic de o mie de ani

O carte din care nu veți afla cine au fost primii în Ardeal, românii sau ungurii, pentru că nu își propune asta, fiind o cercetare despre cum se privesc cele două popoare, sau cum s-au privit în lungul istoriei.

O cercetare care trece și prin prăfuite documente medievale, dar și prin bancurile cu notă etnică din folclorul celor două nații.

Cu bune și rele, desigur. Însă trebuie reținut că construirea unei imagini, fie ea și cu nelipsitele tușe negative, altfel obișnuite pretutindeni între națiile vecine, este un instrument de cunoaștere care denotă în primul rând o istorie intercalată, un grad de intimitate al existenței comune. Și ăsta e cel mai important fapt. 

Autorul își permite in final să glumească despre viitorul relațiilor româno‐maghiare, lansând cu vervă trei scenarii, la lectura cărora chiar m‐am distrat. 

Beție în vremea holerei

 

coord. Constantin Ardeleanu, De la ciuma lui Caragea la Holera Balcanică

p.115-116

Desigur, faptul că modestul târg moldav al Tecuciului se află în apropierea viilor de la Nicorești, cu celebrele sale licori, este scuză suficientă pentru locuitorii orașului de se fi îndulcit în a aduce cu sârguință onoruri zeului Bacchus.

Iată cum această patimă a creat ceva emoție la carntina Galați la 1831. Dar să lăsăm documentul vremii să vorbească:

„Certificat

După înscrisul cinstitei Pârcălăbii cu numărul 3344 prin care ni se solicita să cercetăm trupul mortului Vasile Tecuceanul, care a murit la carantina din Galați, am urmat cercetarea împreună cu doctorul carantinei și s-au aflat trupul pe din afară fără niciun semn de lipicioasă boală. (era epidemie de holeră în acea vreme) Așadar efectuând disecția, s-au deslușit că muruntaiele lui sunt curate, iar moartea lui a fost cauzată de Apoplexia sanquinis, venită lui din multă beție, pentru care încredințăm cu ale noastre iscălituri,

Gheorghios Condos, medic

Doft. Chiriacopol

1831 mai 22

Dimitrache Lupașcu comis, cionovic rânduit din partea Pârcălăbiei.”

Magellan

 

Stefan Zweig, Magellan

A fost interesant să recitesc cartea despre Magellan a lui Stefan Zweig. Vine oarecum în completarea lecturii despre Panait Istrati. Sunteți surprinși de ce spun asta? Pentru că e o carte pe gustul epocii interbelice, care căuta eroi. Viața era percepută, mai ales în păturile intelectuale care dădeau tonul și creau moda, ca un demers prin care trebuia să se manifeste excepționalul. Dincolo de morală. Dincolo de de...orice. De aceea poate a prins așa de bine Panait Istrati atunci, ca erou excepțional al vieții sale, reflectat în oglindă în literatura sa.

Viața lui Panait Istrati

 Viața lui Panait Istrati, Stelian Tănase

Stelian Tănase aduce „tonul potrivit” în această biografie a unui scriitor atipic pentru România. Stelian Tănase sesizează că în cazul acestui genial brăilean, sintagma „o viață ca un roman” nu e o simplă și uzată frază, ci esența care poate lega o biografie plină de contradicții. Cu un personaj cu un neastâmpăr care nu-i permite să se așeze nicăieri (poate moștenire de la un tată grec aventurier, altminteri cu totul absent în viața sa), un stângist din fronda celui care nu are nimic, dar mai ales un adept al totalei libertăți, încât a realizat cât de amăgitoare pot fi realitatea  politicii ideologizante, fie ea și de „stânga”, abordarea unei biografii sub semnul romanescului este singura soluție pentru a aborda o viață de OM, viața lui Panait Istrati. De citit pe nerăsuflate.

Paradigmele istoriei. Datoria publică a României în ultimii 100 de ani

 

Photo by Towfiqu barbhuiya on Unsplash

„Paradigmele istoriei. Datoria publică a României în ultimii 100 de ani” este un material publicat de George Georgescu pe care l-am găsit pe Munich Personal RePEc Archive (mai multe despre asta găsiți aici)

Multe date economice interesante despre istoria României. O informație mi-a atras atenția. Procentul din PIB al datoriei publice în 1980 al României. Este îndeobște admis că în anii 1980 a avut loc o degradare accentuată a nivelului de trai al românilor în condițiile în care România contractase o datorie externă importantă și s-au făcut eforturi pentru plata acesteia.

In valoare absolută cifrele nu mai au relevanță, moneda în care sunt exprimate (USD) s-a devalorizat și comparațiile cu momentul actual nu exprimă nimic. Dar e interesant de văzut ca procent al datoriei externe din PIB. Ei bine, maximul a fost atins în 1980 când datoria externă a României a fost de ...26,9% din PIB.

Ultima data când am verificat, noiembrie 2024, datora publică a României ca procent din PIB era de aproximativ 54%.

Adică dublu. Adică... trageți voi singuri concluziile.

Afaceri în vremuri de ciumă

Cum cuvântul pandemie nu se inventaste la 1800, uite cum se făceau bani din epidemii la vremea aceea. Recunoașteți modelul? 

 "Cu toate acestea, in mare măsură, eforturile de prevenire a răspândirii epidemiilor întreprinse de domnitorii din seclul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au fost ineficiente. Pe de o parte, acestea au rămas parţiale și, de obicei, au constat în crearea unei carantine improvizate în jurul unor locuri specifice unde au fost semnalate cazuri de ciumă, cum ar fi cetățile otomane dispuse de-a lungul Dunării. Personalul care ar fi trebuit să conducă astfel de carantine era slab instruit şi în mare parte neplătit. Pentru a înrăutăți lucrurile, autoritățile locale corupte au transformat în curând măsurile de prevenire a epidemiei într-o sursă de abuz şi de extorcare. Îngrijitorii (cioclii) jefuiau casele bolnavilor, puneau morţii şi bolnavii în aceeaşi căruță şi-i lăsau în câmp deschis în afara oraşului. Populaţia era adesea terorizată chiar de dregătorii insărcinați cu implementarea măsurilor anticiumă. Aceştia din urmă nu doar că erau interesaţi de prelungirea epidemii- lor pentru a-şi primi in continuare lefurile, dar mai şi extorcau bani de la populaţie, ameninţând că le vor decreta casele ca fiind contaminate şi că-i vor duce la spitalul de ciumați, unde moartea era aproape sigură. 

Aceste abuzuri l-au determinat pe consulul prusac Ludwig von Kreachely să vorbească despre ciuma morală şi politici ce afectează Principatele, în timp ce supuşii austrieci au decis să-şi creeze serviciul de îngrijire şi spitalul de ciumaţi proprii. În cele din urmă, populația a ajuns să se opună frecvent măsurilor antiepidemice prescrise de poliția medicală şi s-a ataşat de ritualurile religioase. Rezistența bucureștenilor l-a obligat pe Ioan Caragea să revoce Statutul pentru combaterea ciumei la mai puțin de o lună după ce a fost pus in aplicare, în ianuarie 1814. Măsurile de carantină luate de autoritățile ieşene în timpul epidemiilor din 1819 au provocat o revoltă fățișă, care l-a obligat in mod similar pe domnitorul Mihai  Suțu să le revoce. Situația epidemică deplorabilă a Principatelor de de la inceputul secolului al XIX-lea a pus pe ordinea de zi a boierilor reformatori măsura de inființare a unor servicii regulate de carantină şi au reprezentat o prioritate pentru autoritățile de ocupație după 1828." p. 316

Altminteri cartea lui Victor Taki este foarte interesantă pentru ca aduce ceea ce lipsește la noi mai mereu în cercetarea istorica, perspectiva" celorlalți". În cazul de față perspectiva rusească în relația cu țarile romăne în prima parte a secolului al XIX-lea. 

23 august 1944. 80 de ani de la evenimente

23 august 1944. 80 de ani de la evenimente, coordonator Gavriil Preda
 

Cum s-au împlinit 80 de ani de la evenimente, bănuiam că pasiunile s-au mai domolit față de acest moment istoric, 23 august 1944,  atât de politizat. Să nu uităm că în timpul regimului comunist 23 august reprezenta data sărbătorii naționale, dată investită cu implicații politice, văzută ca act fondator al regimului comunist. Cum și eu am scris o mică carte în legătură cu evenimentul (Istoria unei minciuni bolşevice- 23 august 1944) am fost foarte interesat să văd care mai este stadiul cerecetării despre 23 august 1944 astăzi.

În carte avem opinia a 16 istorici: Sorin Aparaschivei, Florian Banu, Vasile Buga, Ioan Chiper, Valentin Ciorbea, Constantin Corneanu, Viorel Domenico, Alexandru Ghișa, Constantin Hlihor, Petre Opriș, Petre Otu, Ioan Scurtu, Dan-Dragoș Sighicea, Alin Spânu, Ottmar Trașcă și Cătălin Turliuc.

Pot observa că pasiunea pentru detaliile evenimentelor de la 23 august 1944 s-a mai potolit față de o perioadă anterioară anii, 1990 și primii ani 2000.  România a întors armele, din aliat al Germaniei lui Hitler în războiul mondial, trece de partea aliaților (Națiunile Unite). Mai toți au tras concluzia că detaliile, greu de stabilit în lumina subiectivității mărturiilor pe care le avem, sunt puțin importante față de două mari constatări. Oricare ar fi fost condițiile de pace ce ar fi fost propuse diverșilor actori politici, Ion Antonescu, Conducător al Statului la acel moment (și subiect al admirației multor istorici, cum transpare printre rândurile din carte), Regele Mihai sau opoziția politică Maniu -Brătianu, pe termen lung soarta României era pecetluită. Statele unde aveau să ajungă trupele sovietice urmau să fie comunizate și transformate în state satelit ale Uniunii Sovietice. Desigur, istoria contrafactuală nu este un demers foarte bine primit de cercetători, dar, prin comparație, state precum Polonia și Cehoslovacia, deși aveau un statut mai bun, nu erau țări învinse ca România, nu au scăpat de această soartă. Cu atât mai mult România, stat învins nu e probabil să fi avut o altă soartă, indiferent de ce garanții s-ar fi înscris în convenția de armistițiu.

În ce privește timpul scurt, toți actorii politici au tot amânat să-și asume o decizie, astfel că, practic, la momentul 23 august 1944, decizia nu a mai contat prea mult, evenimentele erau deja în curs, dincolo de orice control al politicii românești, ofensiva sovietică rupsese frontul Iași-Chișinău, ultima linie de rezistență militară înainte ca România să fie ocupată, la 20 august 1944.

Poate singurul efect pozitiv al lui 23 august este că a fost înclinată balanța în favoarea României în ce privește soarta Transilvaniei. Alexandru Ghișa face un studiu interesant privind modul în care a fost privită soarta Transilvaniei în timpul celui de Al doilea război mondial, fiind evidențiat că soluția întoarcerii Transivaniei (părții de nord) la România, după ce fusese atribuită Ungariei în 1940, nu era o soluție evidentă pentru aliați. De exemplu, în iunie 1944 sovieticii au instituit chiar o comisie  (comisia Litvinov, același personaj care încheia un pact cu Titulescu pe când era comisar al afacerilor externe al URSS) care să analizeze soluțiile posibile pentru Transilvania. Comisia a propus ca soluția cea mai bună (dar nu necondiționată) era restituirea către România. Recunoașterea ca parte a Ungariei, se opina, ar fi pus în dificultate Uniunea Sovietică, căci aceasta ar fi subscris astfel la o soluție impusă de Hitler. Însă exista pe masă și avea mulți susținători soluția unui stat independent Transilvania. De exemplu, Walter Roman (tatăl lui Petru Roman. politicianul celebru după 1990 la București) aflat la Moscova și consultat în problemă, recomanda soluția unui stat separat Transilvania. Faptul că s-a întâmplat 23 august 1944 face pe sovietici să se hotărască: în definitiv România nu mai este în război cu Uniunea Sovietică din acel moment și chiar contribuie cu două armate la ofensiva împotriva Germaniei, în timp ce Ungaria este în continuare un inamic. Ceea ce nu va împiedica pe dictatorul sovietic, Stalin, să folosească Transilvania ca mijloc de presiune asupra politicii românești: nu va permite reinstaurarea administrației românești în Transilvania decât după ce la București se va instaura un guvern controlat de comuniști și total supus Uniunii Sovietice, în martie 1945.

Alte contribuții interesante sunt treceri în revistă a istoriografiei dedicate evenimentului în Germania (Ottmar Trașcă) sau, încă și mai interesant, în Uniunea Sovietică/Rusia (Vasile Buga). Cu informații interesante vin, în studii de nișă, Valentin Ciorbea și Dan-Dragoș Sichigea despre spațiul-fluvialo maritim în cursul evenimentelor, sau Viorel Domenico despre filmul documentar dedicat evenimentului.

Despre faptul că politica se face prin simboluri și nu neaparat prin fapte, este materialul lui Petre Opriș despre adnotările liderului Partidului Comunist din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej, raportat la un discurs al mareșalului Malinovski din 1958. Mareșalul Malinovski condusese ofensiva sovietică din 20 august 1944 care rupsese frontul Iași-Chișinău. El ține un discurs în fața Academiei Militare din Frunze (Academia militară sovietică) în care, ca orice comandant de oști, nu ezită să se laude cu realizările sale militare, evident trecând sub tăcere alte fapte și alte contribuții care eventual i-ar micșora gloria. Figură de stil acceptabilă în astfel de discursuri și îngăduitor privită pe orice meridian unde lumea trăiește normal. Nu însă și de Ghiță Dej, pentru că 23 august 1944 este un act care îi legitimează puterea, și orice ignorare a faptelor sale produce mare supărare. Așa că Ghită Dej face din acest discurs prilej de multă ofuscare, îl subliniază cu creioane colorate și face diverse comentarii acide, după cum citim în documentul păstrat în arhive.

La capitolul excentricități, un articol în care toate desfășurările, la 23 august 1944, dar chiar și după, sunt privite în cheie a acțiunii serviciilor secrete. Sigur, conspirațiile sunt la modă, poveștile cu spioni irezistibile, și materialul e bun ca literatură „conspiraționistă”. Ca lucrare de istorie ignoră cu desăvârșire problemele pe care le ridică calitatea surselor. Sunt folosite fără niciun discernământ acte de anchetă ale autorităților comuniste, și relatări din lumea serviciilor secrete. Despre actele de anchetă ale autorităților comuniste nu trebuie să insist prea mult că acelea nu erau acte care își propuneau să afle vreun adevăr, ci ele serveau scopului justificării ideologico-politice ale unor acte de putere ale regimului comunist. Astfel că valoarea lor ca adevăr faptic descris este mai mult decât discutabilă. În ce privește serviciile de informații, acestea se ocupă și cu informarea, dar (mai ales aș zice eu) cu dezinformarea. Așa că și relatările din acea zonă trebuie primite circumspect.

O istorie a lumii în 47 de granițe

 John Elledge, O istorie a lumii în 47 de granițe traducere din engleză Petru Iamandi

Granițele sunt în primul rând o chestiune psihologică, întotdeauna marchează o separare între "noi" și "ei" oricare ar fi "noi", oricare ar fi "ei". Cartea are meritul de a ține seama de această dimensiune profund umană a "graniței" sub orice formă ar fi aceasta.

Desigur o să găsiți tot felul de curiozități despre granițele dintre state. De pildă cum s-a stabilit granița dintre Germania și Danemarca legat de problema ducatelor Schleswig și Holstein, problemă care a dat mari dureri de cap diplomației europene în mijlocul secolului al XIX - lea și a fost cauza unor războaie. Nu știți în ce consta problema? Nu-i nimic, nici politicienii contemporani problemei nu erau mai informați. Lordul Palmerston, om de stat britanic, la vremea respectivă, declara despre problemă: "Numai trei persoane au înțeles într-adevăr afacerea Schleswig-Holstein, Prințul Consort, care e mort, un profesor german care a înnebunit, și eu, care am uitat totul despre asta" .

Dar lumea s-a schimbat și astăzi alte probleme frământă cancelarie guvernamentale. De pildă, v-ați gândit unde e granița dintre spațiul aerian și spațiul cosmic? Nu e o întrebare de roman SF, ci o problemă cu urmări practice imediate. 

Înalta Poarta și Țările Române. Rivalități și alianțe în secolul al XVII-lea

Michal Wasiucionek.Înalta Poarta și Țările Române. Rivalități și alianțe în secolul al XVII-lea

traducere din engleză de Lia Decei

O carte care își propune să aducă o nouă perspectivă în relațiile dintre Țările Române și Imperiul Otoman, precum și în relațiile dintre Țările Române și Polonia.

Autorul consideră că explicațiile tradiționale ale desfășurărilor istorice care privesc Țările Române în raport cu cele două mari puteri învecinate, Imperiul Otoman și Polonia, cu centrare a studiului spre secolul al XVII-lea, explicații centrate spre actorii statali explică prea puțin din evenimente.

Așa că propune un alt model bazat pe relații de patronaj transfrontaliere. Elita boierilor din Țările Române, în primul rând cei din cercul candidaților la tron, se află în rețele patronate de marii funcționari otomani, sau/și, participarea la mai multe rețele nu este exclusă, în special în cazul Moldovei, de magnații polonezi.

Mult evidențiata concurență dintre cei mai importanți domnitori din Țările Române din secolul al XVII-lea, Matei Basarab în Valahia și Vasile Lupu în Moldova, primește alte valențe privită din perspectiva rețelelor de patronaj din Imperiul Otoman, concurente și acestea, de care aparțineau cei doi.

Comparația dintre rețelele de patronaj din Imperiul Otoman și cele poloneze aduce și o concluzie legată de acomadarea bună a elitei boierești din Țările Române cu sistemul de putere al Imperiului Otoman. Pentru boierii din Țările Române, în calitatea lor de elită a unui sistem statal cu resurse mai mici, care nu se putea opune unei mari puteri, colaborarea cu Imperiul Otoman și rețelele de patronaj din acesta era preferabilă. Diferența ține de resursele care care circulau în cadrul rețelei de patronaj. Protectorii otomani, intrați de nevoie într-o acerbă concurență cu puteri europene care stăpâneau o economie monetară, au nevoie urgent și fără riscuri de mijloace monetare. Pe care elita din Țările Române le poate oferi. Reversul aranjamentului este că otomanii nu erau interesați să schimbe baza de putere din Țările Române și anume proprietatea pământului. De aici, rezultă un aranjament convenabil pentru toate părțile, folosirea forței de către otomani pentru modificarea lui apărând ca o întreprindere riscantă, fără beneficii evidente. În antiteză, magnații polonezi erau în vârful unui sistem concurent de putere bazat pe proprietate funciară și pretind aranjamente în care resursa care să fie transmisă să fie proprietatea funciară. Ei fac presiuni pentru a acapara moșii în Moldova în baza relațiilor de protecție pe care o oferă domnilor. Ceea ce trezește imediat reacția elitei boirești, care se vede concurată chiar în baza de putere. De aici, patronajul polonezilor a fost cu un succes mult mai mic, ba chiar se poate spune că, în afara perioadei domnitorilor din dinastia Movilă, e vorba de un insucces, în ciuda unor eforturi militare semnificative făcute la un moment dat.

Rromanul

 Moftangiul este eminamente roman; cu toate astea, inainte de a fi roman, el este moftangiu.

Nascut dintr-o familie saraca dar onesta, el este fiul operelor sale, si, desi democrat prin nastere, el face parte din aristocratia inteligentii, a meritului, stiintei, artei, culturii s.cl.

Dar... nascut dintr-o veche familie de adevarati boieri, cari au stiut totdeauna sa puna interesul patriei mai presus de interesele de clasa renuntand la privilegii, el, aristocratul get-beget, este adevaratul democrat...

Moftangiul este patriot hotarat, nationalist exclusiv, roman pana in maduva oaselor! toata lumea trebuie s-o stie!

Guvernamental, sau, cand din nenorocire nu se poate asta, opozant, moftangiul felicita Romania in cazul intai, o deplange in cazul al doilea, in ambele cazuri o iubeste pana la nebunie. De aceea, el uraste cu furie tot ce nu e roman, tot ce nu e national.

El stimeaza agricultura, dar viseaza o industrie mare nationala, care sa ne scape de tributul ce-l dam strainilor: ceea ce-l inspaimanta este o cucerire a Rrromaniei pe terenul economic de catre infamii de straini, ajutati de copiii vitregi ai tarisoarii lui!

E om de partid, cata vreme nu-i vorba decat de vederi asupra politicii interioare. indata insa ce e vorba de a ne prezenta fata cu strainii, el crede ca toti romanii trebuie sa uite micile pasiuni si, dandu-si mana frateste, sa paseasca strans uniti fata cu primejdia economica, politica, sociala si culturala a Natiunii! Inimicul comun este strainul! jos Strainismul!! sus Romanismul!!!

Oricine gandeste altfel... e un tradator!

Moftangiul se gaseste in toate clasele sociale; speta lui furnica pe toate caile de comunicatie (afara de rare exceptii, cu bilet gratuit) si e incuibata din cele mai mandre palaturi pana in cea mai modesta odaie de hotel garni.

Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sarac sau bogat, prost ori destept, nerod ori de spirit, tanar, batran, de un sex sau de altul sau de amandoua, el a fost, este si va fi roman adevarat... Sa te pazeasca Dumnezeu sa ataci Romania lui oricat de pe departe, caci moftangiul roman e aci gata sa te zdrobeasca.

Moftangiul roman este:

Din clasele primare pana la bacalaureat - anarhist;

De la bacalaureat pana la primul examen de universitate - socialist;

De la primul examen pana la licenta - progresist;

De la licenta pana la slujba - liberal;

De la slujba pana la pensie - conservator.

De la pensie incolo, impartaseste principiile tinerimii universitare... Fii sigur ca ai sa-l gasesti oriunde e vreo manifestatie mai mult sau mai putin politica ori nepoliticoasa a studentilor mai mult sau mai putin rrromani!

Ion Luca Caragiale

3 februarie 1893

Ornamentul maselor

 Sigfried Kracauer. Ornamentul maselor, traducere Christian Ferencz-Flatz

Mare mirare este ca mai există edituri care tipăresc astfel de lucrări. Ornamentul maselor a lui Siegfried Kracauer este o carte fundamentală privind cultura în condițiile cvilizației de masă, caracteristică a lumii începând cu secolul XX.

Carte apărută în anii 1920, este un produs al contextului istoric particular al Germaniei republicii de la Weimar. Este o lume sufiecient de liberă, cu suficientă tradiție a reflecției intelectuale, care experimentează tentațiile și avatarurile culturii de masă.

Metoda este una apropiată metodei fenomenologiei, se pornește de la experiența individuală spre generalizare, însă Kracauer nu caută esența, ci  vrea în primul rând să înțeleagă tendințele. În definitiv Kracauer este un jurnalist, a fost editor și corespondent la Frankfurter Zeitung, cartea este o colecție de eseuri scrise  cu vădit scop jurnalistic. Kracauer nu critică, vrea să înțeleagă.

Eseul care dă  titlul cărții pleacă de la constatări asupra spectacolului de cabaret berlinez, în vogă în anii 1920, pentru a trage concluzii asupra culturii în civilizația de masă. Bineînțeles, filmul este mult invocat și analizat din peraspectiva culturii de masă. În paranteză fiind spus, după accederea naziștilor la putere, Kracauer a părăsit Germania și și-a făcut un nume în domeniul criticii și teoriei filmului.Cartea sa din 1947 „From Caligari to Hitler: A Psychological History of the German Film” e o operă clasică în domeniu.

Esența studiilor este constatarea că, existența în civilizația de masă, este o existență „evacuată de sens”.

Despre omul-masă spune:

„Prins în domeniul imanenței, dar având totodată nevoie de transcendență, el duce în sensul cel mai propriu-zis al termenului o existență dublă, ce nu se lasă firește despărţită în două poziții ocupate succesiv, ci mai curând desfide - ca tensiune interioară, izvorâtă din participarea omului la ambele dimensiuni deopotrivă - orice descompunere. Astfel, destinul său este tragic prin faptul că el încearcă să realizeze absolutul în imanență, dar el află totuși o oarecare conciliere prin faptul că desăvârşirea îi apare în permanență ca un miraj dinaintea ochilor. El se găsește mereu simultan în spațiu și pe buza unei infinități supraspațiale, în timpul ce curge și într-un reflex al eternității, iar această de- dublare a existenței sale este de fapt o caracteristică unitară, in măsura în care ființa sa e tocmai tensiunea ce leagă imanența de transcendenţă. Fie că dansează ori călătorește, omul real nu percepe niciodată dansul și călătoria ca pe niște îndeletniciri ce-şi au sensul în ele însele. Din contră, ele îşi primesc conținutul întreg și forma, la fel ca toate întreprinderile omului, și din acel alt domeniu spre care e orientată ființa sa”(p.108).

Concluziile sale sunt extrem de actuale, chiar și pasiunea pentru social-media și consumul fără nesaț și fără scop informativ de imagini, găsește explicație la Kracauer acum 100 de ani:

„Drept urmare, nicio altă epocă nu a știut vreodată mai puțin despre sine decât a noastră. Dispozitivul revistei ilustrate este, în mâna societății dominante de astăzi, una dintre cele mai puternice arme în greva generală declarată cunoaşterii. Succesul acestei greve este asigurat, nu în ultimul rând, de aranjamentul cromatic al imaginilor. Alăturarea lor exclude în mod sistematic orice legătură coerentă pe care conștiința ar putea s-o sesizeze. „Ideea imaginii" este chiar aceea de a alunga ideea, iar fotografiile viscolite din toate părțile trădează tocmai indiferența faţă de ceea ce vor în fond să spună lucrurile din cuprinsul lor. Fireşte, această situație n-ar fi în sine necesară, dar ilustratele americane cel puțin - pe care le imită în multe privințe și revistele celorlalte țări - echivalează astăzi lumea însăşi cu totalitatea fotografiilor”.(p.95)

O carte chiar de citit!