Cum s-au împlinit 80 de ani de la evenimente, bănuiam că pasiunile s-au mai domolit față de acest moment istoric, 23 august 1944, atât de politizat. Să nu uităm că în timpul regimului comunist 23 august reprezenta data sărbătorii naționale, dată investită cu implicații politice, văzută ca act fondator al regimului comunist. Cum și eu am scris o mică carte în legătură cu evenimentul (Istoria unei minciuni bolşevice- 23 august 1944) am fost foarte interesat să văd care mai este stadiul cerecetării despre 23 august 1944 astăzi.
În carte avem opinia a 16 istorici: Sorin Aparaschivei, Florian Banu, Vasile Buga, Ioan Chiper, Valentin Ciorbea, Constantin Corneanu, Viorel Domenico, Alexandru Ghișa, Constantin Hlihor, Petre Opriș, Petre Otu, Ioan Scurtu, Dan-Dragoș Sighicea, Alin Spânu, Ottmar Trașcă și Cătălin Turliuc.
Pot observa că pasiunea pentru detaliile evenimentelor de la 23 august 1944 s-a mai potolit față de o perioadă anterioară anii, 1990 și primii ani 2000. România a întors armele, din aliat al Germaniei lui Hitler în războiul mondial, trece de partea aliaților (Națiunile Unite). Mai toți au tras concluzia că detaliile, greu de stabilit în lumina subiectivității mărturiilor pe care le avem, sunt puțin importante față de două mari constatări. Oricare ar fi fost condițiile de pace ce ar fi fost propuse diverșilor actori politici, Ion Antonescu, Conducător al Statului la acel moment (și subiect al admirației multor istorici, cum transpare printre rândurile din carte), Regele Mihai sau opoziția politică Maniu -Brătianu, pe termen lung soarta României era pecetluită. Statele unde aveau să ajungă trupele sovietice urmau să fie comunizate și transformate în state satelit ale Uniunii Sovietice. Desigur, istoria contrafactuală nu este un demers foarte bine primit de cercetători, dar, prin comparație, state precum Polonia și Cehoslovacia, deși aveau un statut mai bun, nu erau țări învinse ca România, nu au scăpat de această soartă. Cu atât mai mult România, stat învins nu e probabil să fi avut o altă soartă, indiferent de ce garanții s-ar fi înscris în convenția de armistițiu.
În ce privește timpul scurt, toți actorii politici au tot amânat să-și asume o decizie, astfel că, practic, la momentul 23 august 1944, decizia nu a mai contat prea mult, evenimentele erau deja în curs, dincolo de orice control al politicii românești, ofensiva sovietică rupsese frontul Iași-Chișinău, ultima linie de rezistență militară înainte ca România să fie ocupată, la 20 august 1944.
Poate singurul efect pozitiv al lui 23 august este că a fost înclinată balanța în favoarea României în ce privește soarta Transilvaniei. Alexandru Ghișa face un studiu interesant privind modul în care a fost privită soarta Transilvaniei în timpul celui de Al doilea război mondial, fiind evidențiat că soluția întoarcerii Transivaniei (părții de nord) la România, după ce fusese atribuită Ungariei în 1940, nu era o soluție evidentă.pentru aliați. De exemplu, în iunie 1944 sovieticii au instituit chiar o comisie (comisia Litvinov, același personaj care încheia un pact cu Titulescu pe când era comisar al afacerilor externe al URSS) care să analizeze soluțiile posibile pentru Transilvania. Comisia a propus ca soluția cea mai bună (dar nu necondiționată) era restituirea către România. Recunoașterea ca parte a Ungariei, se opina, ar fi pus în dificultate Uniunea Sovietică, căci aceasta ar fi subscris astfel la o soluție impusă de Hitler. Însă exista pe masă și avea mulți susținători soluția unui stat independent Transilvania. De exemplu, Walter Roman (tatăl lui Petru Roman. politicianul celebru după 1990 la București) aflat la Moscova și consultat în problemă, recomanda soluția unui stat separat Transilvania. Faptul că s-a întâmplat 23 august 1944 face pe sovietici să se hotărască: în definitiv România nu mai este în război cu Uniunea Sovietică din acel moment și chiar contribuie cu două armate la ofensiva împotriva Germaniei, în timp ce Ungaria este în continuare un inamic. Ceea ce nu va împiedica pe dictatorul sovietic, Stalin, să folosească Transilvania ca mijloc de presiune asupra politicii românești: nu va permite reinstaurarea administrației românești în Transilvania decât după ce la București se va instaura un guvern controlat de comuniști și total supus Uniunii Sovietice, în martie 1945.
Alte contribuții interesante sunt treceri în revistă a istoriografiei dedicate evenimentului în Germania (Ottmar Trașcă) sau, încă și mai interesant, în Uniunea Sovietică/Rusia (Vasile Buga). Cu informații interesante vin, în studii de nișă, Valentin Ciorbea și Dan-Dragoș Sichigea despre spațiul-fluvialo maritim în cursul evenimentelor, sau Viorel Domenico despre filmul documentar dedicat evenimentului.
Despre faptul că politica se face prin simboluri și nu neaparat prin fapte, este materialul lui Petre Opriș despre adnotările liderului Partidului Comunist din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej, raportat la un discurs al mareșalului Malinovski din 1958. Mareșalul Malinovski condusese ofensiva sovietică din 20 august 1944 care rupsese frontul Iași-Chișinău. El ține un discurs în fața Academiei Militare din Frunze (Academia militară sovietică) în care, ca orice comandant de oști, nu ezită să se laude cu realizările sale militare, evident trecând sub tăcere alte fapte și alte contribuții care eventual i-ar micșora gloria. Figură de stil acceptabilă în astfel de discursuri și îngăduitor privită pe orice meridian unde lumea trăiește normal. Nu însă și de Ghiță Dej, pentru că 23 august 1944 este un act care îi legitimează puterea, și orice ignorare a faptelor sale produce mare supărare. Așa că Ghită Dej face din acest discurs prilej de multă ofuscare, îl subliniază cu creioane colorate și face diverse comentarii acide, după cum citim în documentul păstrat în arhive.
La capitolul excentricități, un articol în care toate desfășurările, la 23 august 1944, dar chiar și după, sunt privite în cheie a acțiunii serviciilor secrete. Sigur, conspirațiile sunt la modă, poveștile cu spioni irezistibile, și materialul e bun ca literatură „conspiraționistă”. Ca lucrare de istorie ignoră cu desăvârșire problemele pe care le ridică calitatea surselor. Sunt folosite fără niciun discernământ acte de anchetă ale autorităților comuniste, și relatări din lumea serviciilor secrete. Despre actele de anchetă ale autorităților comuniste nu trebuie să insist prea mult că acelea nu erau acte care își propuneau să afle vreun adevăr, ci ele serveau scopului justificării ideologico-politice ale unor acte de putere ale regimului comunist. Astfel că valoarea lor ca adevăr faptic descris este mai mult decât discutabilă. În ce privește serviciile de informații, acestea se ocupă și cu informarea, dar (mai ales aș zice eu) cu dezinformarea. Așa că și relatările din acea zonă trebuie primite circumspect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu