La grazia

 

La Grazia, regia Paolo Sorrentino cu Toni Servillo

După un tur prin Napoli, orașul copilăriei,  cu The hand of God și Parthenope, filme la fel de reușite estetic, dar, poate, pentru gustul unora, prea personale,  Paolo Sorrentino se întoarce la atmosfera romană, așa cum era cea din  La grande bellezza. 

Povestea unui președinte al Republicii italiane, la sfârșit de madat, confruntat cu alegerea de a semna sau nu o lege privind eutanasia, sau cu alegerea la fel de dificilă privind două cereri de grațiere (Grazia).

Desigur admirabil jucat de actorul preferat al lui Sorrentino, Toni Servillo,  cu capacitatea sa de a exprima într-o singură schiță de zâmbet atât adâncurile tristeții cât și ironie îngăduitoare.

Însă nu aceste dezbateri legalo-morale îl chinuie în fapt pe personajul nostru, ci, aflat la vârsta pensionării, văduv, este obsedat de faptul că, mulți ani înainte, vreo 40, soția îl înșelase, și nu aflase cu cine.

Acesta este pretextul narativ în care Paolo Sorrentino realizează încă un tur de forță de scene puternic stlizate, în care căutarea esteticului este sensul care unește filmul. Este o căutare a frumuseții a lui „a fi”, cu o notă în plus meditativă adusă de perspectiva senectuții, vârsta bilanțurilor.

Parthenope

 

Parthenope, Italia 2024, regia Paolo Sorrentino,

Nu știam ce să scriu, acum, de sărbători. Cum în mod declarat scriu despre filme, o să scriu despre un film. Nu mai este în cinematografe, dar poate fi vazut online.

Deci... să încep cu „deci”. Când sărbătorile nu au decât gustul nostalgiei, poți să vezi Parthenope. E un film de Paolo Sorrentino. Adică un film despre nimic, pentru că la Sorrentino nu veți găsi vreun înțeles, ci doar plăcuta (sau dureroasa) curgere a timpului în imagini. Ca în viață, cu drame și realizări, care probabil nici nu au vreun înțeles (cu momente comico-absurde incluse, așa cum ni le servește și filmul), cu poveri ascunse în noi (precum profesorul Marotta din film, adică Silvio Orlando, ce actor!) dar mai ales cu momente în care timpul a stat în loc, unde timpul se dilată, ca un cadru lung și pictural dintr-un film de Sorrentino. Adică tot restul. Care contează.

Youth, Tinereţe

Youth, Tinereţe, Italia, Franţa, Marea Britanie 2015, regia Paolo Sorrentino, cu Michael Caine, Harvey Keitel, Rachel Weisz

Paolo Sorrentino rămâne fidel crezului său de a face film doar pentru valoarea estitică a creaţiei. După ce a fost aclamat şi premiat cu "La Grande Bellezza", revine în acelaşi ton cu Youth.
Tinereţea este o formă de estetic.  Dar şi dacă nu ne mai bucurăm de ea în mod direct, prin trecerea inevitabilă a timpului, asumarea estetică a existenţei aduce un altfel de tinereţe. Estetism consumat fie în mod vulgar prin admirarea trupului gol al unei femei frumoase, precum în scena  cu cei doi bătrânei la vârsta bilanţurilor şi al asumării ratării, jucaţi admirabil de Michael Caine şi Harvey Keitel, privind pe Madălina Ghenea intrând în piscină aşa cum a lăsat-o mama natură.
Un film construit ca o trimitere evidentă la romanul "Muntele vrăjit", dar unde nu e în joc crepusculul unui secol frământat de idei absolute care stă să moară în hecatomba Primului război mondial, ci însuşi esteticul ca mod de viaţă, care pare să dispară (dar există şi speranţă) într-o civilizaţie prea grăbită să pună mâna pe formele materiale ale succesului.
Un răspuns sigur nu există, regizorul se fereşte de orice tezism, alegerea e personală. 

La grande bellezza

La grande bellezza, Italia 2013, regia Paolo Sorrentino, cu Toni Servillo

Dintre filmele care au marcat la Oscar anul acesta observ că am ratat pe câştigătorul la categoria film în altă limbă decât engleza. Am reparat această scăpare.

La grande bellezza e un fel de La dolce vita după 40 de ani. Aşa că dacă aţi văzut La dolce vita şi v-a plăcut, o să gustaţi şi pe La grande bellezza. Dacă nu v-a plăcut clasicul lui Fellini (sau nu aţi avut curiozitatea să -l vedeţi) probabil nu o să vă placă acest filma a lui Sorrentino.

Asemănarea constă în ritm, în decor (Roma), şi mai ales în căutarea esteticului. Filmul este o experiență estetică, de aceea uşor deconcertant, linia narativă fiind subordonată unor imperative estetice şi nu logicii şi credibilității narative.

Asemănările se opresc aici, Sorrentino e din altă generaţie faţă de Fellini. În La dolce vita esteticul este eticheta unei clase, farmecul discret (şi găunos) al burgheziei. Totul văzut prin ochi de paparazzo, care este un comunicator, înţelegător şi critic, între lumea lor şi lumea noastră, a celor care privim filmul.

Sorrentino adoptă esteticul ca mod de viață,  ca singurul mod de viață autentic, în faţa barbariei societății contemporane. Un estetic asumat ca scop în sine. Arta pentru mase, produsă pentru consum, nu e decât un circ ieftin care nu poate stârni decât amuzamentul (a se vedea scena cu happeningul ce constă în a da cu capul într-un zid).
Fiecare experiență este una estetică. Participarea la o înmormântare are un cod estetic pe care personajul principal, scriitorul Jep Gambardella, scriitor doar pentru că a scris ceva în tinerețe,  abandonând scrisul apoi, ni-l dezvăluie cu umor.

Însăşi apariția ciudată şi hidoasă a călugăriţei care aduce un moment de retrospecţie în această lume care parcă nu se opreşte din petrecere, este tot una estetică, o estetică pe dos, o estetică a urâtului.

Chiar și finalul, cu întoarcerea la rădăcini,  deși pare că aduce o morală, în definitiv nu este decât o experiență estetică absolută.

Pentru că, aşa cum spune personajul principal, în final, partenerei de dans, rememorând parcursul în viața,  faptul că încă nu au făcut dragoste împreună,  este un bun motiv pentru a trăi mai departe.
Este filmul unei generaţii de intelectuali care a abandonat orice iluzie legată de rolul intelectualului în societate. Cultura şi arta sunt doar o cale de a trăi frumos,  o salvare individuală în lumea de astăzi,  fără vreo ambiție de a mai schimba ceva în realitatea materială şi socială.