Birdman/Omul pasare

Birdman, USA 2014, regia Alejandro González Iñárritu, cu Michael Keaton, Zach Galifianakis, Edward Norton, Emma Stone, Naomi Watts, Andrea Riseborough

Cu atatea vedete pe afis, si atatea nominalizari la Oscar nu puteam sa ratez acest film. Am plecat din sala de cinema cu sentimente amestecate.

Filmul sufera de pretiozitate. Este ca si personajul principal: un actor care vrea cu tot sufletul sa fie "autentic", insa gesturile sale nu sunt receptate decat ca acte de vedeta in cautarea succesului. Asa si filmul. Iti vine sa dai in cap regizorului, ca in scena de deschidere a filmului, pentru ca a tinut cu tot dinadinsul sa supraliciteze tema suferintei artistului care nu se poate autentifica in fata celorlalti decat in nefiinta. Putea fi un film bun poate chiar excelent despre conditia actorului (artistului) daca regizorul s-ar fi limitat la un film realist. Insa
Iñárritu este suprarealist, si filmul sau parca tipa din fiecare cadru: nu-i asa ca Michael Keaton e genial? (chiar este), nu-i asa ca nimeni nu poate amesteca ca mine tehnicile de filmare? (e filmat superb), nu-i asa ca muzica filmului e o experienta extatica? (solo-ul de tobe care ne insoteste tot filmul chiar este). E un film care va gasi in mod sigur oameni care sa spuna ca le-a placut (mult) dar si multi oameni care sa spuna ca e "o prostie".

Shadow Dancer, Dansatoarea din umbra

Shadow Dancer, Dansatoarea din umbra, Marea Britanie 2012, Regia James Marh, Clive Owen, Andrea Riseborough,

Nu cred că am văzut prea multe filme despre problemele Irlandei de Nord unde comunitaţile protestantă şi catolică se află în război, mai deschis sau mai mocnit până şi astăzi.

Deşi realizat cu mijloce modeste, e o producţie BBC făcută economic în stilul filmelor de televiziune, filmul redă destul de bine atmosfera unui cerc al violenţei, unde intenţiile bune nu lipsesc, în care oamenii fac ceea ce trebuie, dar unde oricare ar fi alegerile rezultatul nu este decât cel al suferinţei şi al pierderilor umane. Cei care propun pacea apar ca nişte voci lipsite de substanţă, într-o lume care îşi numără morţii în modul cel mai personal cu putinţă.

Greul filmului este pe umerii Andreei Riseborough, care este în rolul de memebra a IRA, care trebuie sa trădeze, să devin informator al serviciilor britanice, pentru că trebuie să fie mai întâi mamă. Un rol dramatic puternic, un conflict bine exprimat actoriceşte, şi în ciuda unei naraţiuni nu prea spectaculoase, filmul are, astfe,  tensiune.

Made in Dagenham

Made in Dagenham, Marea Britanie, 2011. Regie: Nigel Cole. Cu: Imelda Staunton, Sally Hawkins, Andrea Riseborough, Bob Hoskins, Jaime Winstone, Daniel Mays, Rosamund Pike.

Povestea unor muncitoare la o secţie a uzinelor Ford din anul 1968 în lupta lor pentru a obţine o mărire de salariu, şi ai ales pentru demnitate nu pare prea ofertantă. Şi totuşi Made in Dagenham este un film la superlativ.
Scenariul reuşeşte performanţa de a face dintr-o poveste relativ anostă, o naraţiune captivantă, umană, fără dramatism fals, fără trucuri ieftine. Identificarea cu personajele este imediată şi fără rezerve.
Regizorul, Nigel Cole, are deja un mare succes la activ, Fetele din calendar, recrează fantastic atmosfera de anii 60, şi spune povestea cu realism şi economie demijloace concetrând filmul pe personaje, conferind umanitate unei drame unde se poate cădea uşor în tezism.

În fine Sally Hawkins întrupează pe lidera (Rita O'Grady) muncitoarelor. Joc fabulos ţinând echilibrul între modestia unei femei fără şcoală, cu o viaţă mai degrabă chinuită, şi necesitatea de a umple ecranul cu o prezenţă dramatică.
Mai cunoscuţii Geraldine James şi Bob Hoskins asigură suportul în mod admirabil. Un film în tradiţia lui Full Monty, cu destul momente in care probleme serioase sunt abordate in nota comica, neaparat de vazut.