Fake news în Epoca de Aur

 

Ioan T. Morar, Fake news în Epoca de Aur

O carte cu amintiri despre epoca comunismului din Romania ale scriitorului și criticului Ioan T. Morar. Dintr-o perspectivă amuzantă, ceea a activității de la Viata Studențească de ziarist supus regulilor cenzurii comuniste, cu absurdul acesteia. Fuga lui Ioan T. Morar din realitatea cenușie, sau chiar neagră, de ziarist sub dictatura, a fost producția de fake news. Pe fondul unei țări închise, cu puțin contact cu informația din lume, Ioan T. Morar inventa știri extraordinare, poezii de Cassius Clay și alte năzbâtii. E un adio la o epoca grea, dar cu un făcut cu ochiul amuzat. 

Zidul Berlinului

 

Bernard Brigouleix, Zidul Berlinului

O carte care ne spune condensat, fără însă să neglijeze o abordare din perspectiva multipla, istoria unui simbol al separării, negarii lebertatii, dictaturii. 

Zidul Berlinului a împărțit Berlinul în doua în perioada războiului rece din 1961 pana în 1989.

Berlinul, după al Doilea razboi mondial a avut statut de ocupație împărțit între puterile victorioase, Uniunea Sovietica, Statele Unite, Marea Britanie și Franța.

În timp ce zona sovietica s-a transformat în capitala Germaniei de Est, cu regim comunist, zonele occidentale au rămas o enclava în teritoriul controlat de sovietici, cunoscuta ca Berlinul de Vest. 

Bineînțeles, existenta acestei enclave constituia o permanenta tentație pentru cei din zona din est de a scăpa de regimul sovietic. Pentru a stopa cu totul trecerile dintre cele doua zone, a fost construit efectiv un zid care închidea aceasta enclava, bine păzită, astfel încât sa descurajeze pe cei ce doreau sa fuga în vest 

E o istorie plina de drame umane. 

Ce rămâne pentru cititorul de astăzi? Lecția ca cei care construiesc ziduri pentru a despărți oamenii și pentru a nega libertatea ajung la coś de gunoi al istoriei. 

The Captive Mind

Czeslaw Milosz, The Captive Mind (Gandirea captiva)

Cartea e un clasic al studiilor privind societățile totalitare-comuniste.
Autorul se axează pe starea intelectualului în societatea totalitară. Am presupune că intelectualul, prin formația sa superioară, să fie în primul rând al celor care exprimă statutul de individ în fața colectivismului, al celor care afirmă libertatea în fața constrângerii. Studiul lui Czeslaw Milosz arată că lucrurile nu sunt chiar așa. Intelectualul în fapt manifestă chiar apetit pentru totalitarismul-comunist. Mirajul devenirii în cadrul unui proiect utopic, în care intelectualul, prin cunoaștere, are un rol de demiurg, este o momeală pe care puțini o pot refuza. Desigur intelectualul sesizează incongruența dintre proiectul utopic și realitatea cenusie, dacă nu chiar dezastruoasă, dar arta compromisului exercitată de putere, ține gândirea blocată într-un proces de negare a realității (gândirea captivă). Folosind o scriere satirică din Polonia, autorul denumește acest proces ca înghițirea pilulei de Murti-Bing, pilulă care ajută pe intelectual să nege realitatea și să vadă totul în jurul său în culori trandafirii.
În plus, jocul social al totalitarismului învață pe toți să practice Ketman, adică, folosind un termen din Persia medievală, arta disimulări adevăratelor gânduri, adoptând perfect o viață socială, exterioară, în completă contradicție cu convingerile interioare.
O carte foarte valoroasă în studiul aceea ce poate fi numit limitele rațiunii într-un context politic dat. 

Hollywood la Phenian

Paul Fischer, Hollywood la Phenian

Doarece am făcut oarece pasiune pentru povești cu istoria peninsulei coreene nu puteam să ratez această proaspătă apariție.

Cartea este despre uluitoarea răpirea a cineastului sud-coreean Shing Sang-ok și a fostei sale soții, actrița Choi Eun-he, de către nord-coreeni pentru a satisface ambiția, pe atunci tânărului, Kim Jong-il, viitor conducător al Coreeei de Nord, comunistă, după decesul tatălui său Kim Il-sung (cunoscut la noi și în transcrierea Kim Ir-sen). 

Pocestea răpirii se petrece undeva în 1978.

Shing Sang-ok era unul dintre producătorii și regizorii de succes din Coreea de Sud. A fost căsătorit cu Choi Eun-he o actriță renumită în Coreea de Sud, dar la momentul răpirii cei doi erau despărțiți. Ruptura dintre cei doi trebuie însă înțeleasă în termenii mentalității coreene. Actrița nu-i dăruise copii, ceea ce era o mare problemă în societatea coreeană, astfel că un soț care își cauta o soție mai tânără care să-i aducă copii nu era gest văzut ca neobișnuit sau absolut condamnabil în societatea coreeană, și nici chiar de soțiile părăsite în astfel de circumstanțe.

Mai trebuie spus că în anii 1970 succesul lui Shing Sang-ok era apus, producătorul fiind în mari probleme financiare. Asemenea, Choi Eun-he nu mai era tănără, și anii săi cei mai buni se aflau deja în urmă. De aceea există comentatori care spun că povestea răpirii ar fi inventată de cei doi, care de fapt s-ar fi lăsat atrași de promisiuni ale lui Kim Jong-il.

Cert este că Shing Sang-ok a regizat câteva filme în Coreea de Nord într-un stil ceva mai lipsit de șabloanele propagandei oficiale din Coreea de Nord. Cei doi vor reuși să revină în lumea liberă în 1985, păcălind vigilența paznicilor lor în timpul unei vizite în Viena.

Dintre filmele regizate în Coreea de Nord de Shing Sang-ok cel mai celebru este Pulgasari despre care o să vă povestesc două vorbe în Cronicarul de film.

Last Dance in Havana

Eugene Robinson, Last Dance in Havana,

Tot despre Cuba bărbosului și acum răposatului Fidel Castro.
E o carte specială pentru că autorul e interesat în primul rând de peisajul  muzical din Cuba. Fără a căuta să caute cu îndârjire semnele prăbușirii regimului.
E o carte despre Cuba anilor 2000 și ceva. E Cuba  perioadei speciale, perioada de după 1990, cînd regimurile comuniste au cazut, iar economia cubaneză s-a prăbușit, lăsând populația practic fără nimic. Totuși suferințele s-au mai domolit. Regimul pare să reziste.
Revoluția e în altă parte. Ea se petrece în muzică și dans.
Rezultă un portret vibrant. Cu multe trimiteri muzicale Los Van Van, Bamboleo, NG La Banda.
Singura critică ce se poate aduce cărții este că autorul, un afro-american, este exagerat de interesat de problemele rasiale din Cuba, uitând uneori de alte aspecte.

Stalinism de fiecare zi

Sheila Fitzpatrick – „Stalinismul de fiecare zi. Viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930”

Am pornit la lectura acestei cărți cu mari speranțe. Între exagerările scrierilor politice anticomuniste și nostalgii găunoase despre comunism cărțile despre cum trăiau oamenii în comunism sunt absolut necesare pentru a înțelege într-adevăr esența răului societăților comuniste.

Cartea este fără îndoială utilă din această perspectivă.

Totuși am rămas doar pe jumătate satisfăcut. Autoarea se concentrează foarte mult pe aspecte facile ale analizei vieții cotidiene. Se insistă pe economia de penurie și provocările pe care le punea cetățeanului sovietic, condițiile proaste de locuit, lipsa de intimitate, propaganda omniprezentă, discrepanța dintre valorile afișate și realitatea sistemului de relații care asigurau supraviețuirea. Destul de puțin despre viața privată a cetățeanului sovietic, plăcerile acestuia (regimul asigura indubitabil și o cantitate de satisfacție cetățenilor sovietici, ceea ce îi asigura o anumită legitimitate).

Prea mult asupra părții politice a vieții cotidiene, prea puțin asupra aspectelor profunde ale societății sovietice.

Materialism științific și magie

Despre Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice , deținând calitatea de Secretar General al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS) între 1922-1953, se știe că a fost un dictator fără scrupule, a cărui putere se baza, printre altele, pe un cult al personalității fără margini, cum puțini conducători de stat au mai avut parte. Ne putem „mândri” că Ceaușescu nu a fost departe la acest capitol de Stalin.
Când Stalin a murit în 1953 a fost mumificat și expus pentru adorarea maselor în Mausoleul din Piața Roșie alături de mumia lui Lenin, conducătorul revoluției bolșevice din 1917 și întemeietorul statului sovietic.
Totuși, urmașii săi la cârma partidului au fost nevoiți să admită că Stalin nu a fost un „tătuc al popoarelor”, cum îi plăcea să fie adulat, ci un tiran sângeros. Astfel că în 1961 mumia a fost scoasă din Mausoleu, rămânând acolo doar rămășițele lui Lenin.
Aceste fapte se cunosc în general. Mai puțin se cunoaște cum s-a luat decizia scoaterii mumiei lui Stalin din Mausoleu, povestea fiind plină de savoare în contextul unui regim comunist care se pretindea materialist-științific, deci eliberat de orice obscurantism.
La Congresul al XXII-lea al PCUS ținut în octombrie 1961, liderul de atunci al partidului, Nikita Hrușciov, a servit participanților la Congres încă o serie de dezvăluiri despre crimele lui Stalin. În această atmosferă militanta bolșevică Lazurkina a luat cuvântul  și a dezvăluit participanților că i-a apărut Lenin în vis și i-a spus: „Mi-e greu să mă odihnesc alături de Stalin, care a făcut atât rău Partidului”. După această cuvântare participanții la Congres au votat imediat scoaterea rămășițelor lui Stalin din Mausoleu.

după Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov, Corint, 2000.

Fotografia:  „Fototeca online a comunismului românesc”, 

Conţinut: Gheorghe Gheorghiu –Dej, Petru Groza, Vasile Luca, Ana Pauker, C.I.Parhon, Chişinevselu Iosif îndreptându-se spre parcul de cultură şi odihnă „I.V. Stalin”, cu prilejul inaugurării acestuia. (1.05.1951). Cota: 36/1951

Kim Il-Sung (6) - Noua influenţă chineză

Peng Dehuai semnând armistițiul de la Panmunjom (sursa WIkipedia)

Cea mai evidentă consecință pentru viitorul politic al lui Kim Il-sung a fost aceea că în planul politicii sale externe a fost nevoit să schimbe protectorul.
Kim Il-sung s fost o creație politică a ocupației sovietice în nordul peinsulei Coreea. Totuși, Stalin, nu mai puțin decât Truman, era un politician realist, și nu dorea ca ambiția politică a lui Kim Il-sung de a stăpâni întreaga peninsulă, să implice Uniunea Sovietică într-un război cu adversarul său Statele Unite. Implicarea Uniunii Sovietice în război a fost una limitată.
În fața situației dezastruoase pentru nord-coreeni după debarcarea americană de la Incheon, Kim Il-sung primește în 1 octombrie 1950 acordul lui Stalin de a solicita ajutorul comuniștilor chinezi.
Comuniștii chinezi, conduși de Mao Zhedong, reușiseră să acapereze puterea în China, la 1 octombrie 1949 proclamând republica Populară Chineză. Rivalul, Jiang Jieshi (Chang Kai-Shek) se retrăsese, sub protecția flotei americane în insula Taiwan. China nu dispunea de o flotă capabilă să desfășoare o operațiune de ocupare a insulei Taiwan. În schimb avea o numeroasă armată terestră.
Ambițiosul Mao Zhedong avea nevoie să-și consilideze puterea printr-un angajament împotriva puterilor vestului. Coreea era locul unde China putea să lovească în dușmanii săi, în locul unui atac în Taiwan, care era inaccesibil pentru mijloacele de atunci ale Chinei. Desigur intervenția în Coreea pentru a salva un stat socialist creștea prestigiul Chinei și implicit a lui Mao Zhedong în cadrul lumii comuniste. Mao Zhedong privea cu neplăcere rolul său de subordonat față de Stalin în cadrul lumii comuniste, și nu considera prea mic niciun efort pentru a câștiga prestigiu într-o acțiune unde implicarea Uniunii Sovietice și a lui Stalin se dovedise destul de limitată. Din perspectiva naționalist chineză, Coreea era statul protejat tradițional al Chinei. În secolul al XIX-lea, odată cu implicarea occidentalilor în Orient, China nu a mai putut să-și onoreze acest rol, pierzând toate războaiele cu puterile europene și cu Japonia. Reafirmarea puterii chineze în Coreea era o chestiune de profundă mândrie națională pentru chinezi, fiind un semn că noua conducere a Chinei, asigurată de comuniști, îndeplinea promisiunea de a pune capăt ”secolului de umilință” pe care îl suferise China în fața occidentalilor. În fine, prezenta trupelor americane pe fluviul Yalu, granița dintre China și Coreea nu era deloc confortabilă pentru proaspăta putere comunistă instalată în China. 
China a masat încă de la începutul conflictului 250.000 de soldați la granița cu Coreea. După unele rețineri, nu toți liderii chinezi considerau intervenția în Coreea ca fiind în interesul Chinei, a fost formată o forță de intervenție numită Armata Populară de Voluntari. Comandant a fost Peng Dehuai, unul din comandanții militari care îl însoțiseră pe Mao Tzedong în ”Marșul cel lung”, adică din cercul cel mai select de colaboratori ai liderului comunist chinez.
Prezenți cu aproximativ 500.000 de soldați în Coreea, chinezii au preluat practic conducerea războiului. Trupele chineze  au operat sub comandament propriu, iar Kim Il-sung nu a avut altă opțiune decât să-și coordoneze acțiunile cu forțele chineze.
Trebuie reținut că forțele chineze au contribuit nu numai la efortul militar direct, ci și la refacerea infrastructurii. Coreea de Nord a putut să-și refacă destul de repede infrastructura datorită mâinii de lucru abundente și practic gratuite reprezentate de militarii chinezi.
În consecință Kim Il-sung s-a văzut pus într-o relație de dependență față de China comunistă, politicile sale fiind, cel puțin pentru o perioadă, influențate de decizii care veneau de la Beijing.
Faptul că a fost salvat de armata chineză, a avut desigur un preț. Un preț pe care Mao Zhedong în mod sigur ținea să fie plătit. Ceea ce puțină lume cunoaște este că Mao Zhedong a pierdut un fiu în  războiului din Coreea. Mao Anying, fiul lui Mao, era secretarul lui Peng Dehuai în timpul ce acesta conducea operațiunile din Coreea, făcând serviciul de legătură cu consilierii militari sovietici - Mao Anying fusese educat în Uniunea Sovietică și servise ca ofițer de artilerie în Armata Roșie. A fost ucis într-un bombardament. Așa că, mulțumită intervenției ONU în Coreea, chinezii au avut șansa să scape de experimentul unui comunism dinastic.

Kim Il-sung (5) - Coreea la război

Sursa: Wikipedia

Războiul dintre Nord şi Sud a izbucnit prin atacul din 25 iunie 1950 al forţelor din Nord asupra Sudului. Aşacum am arătam tensiunea între părţi era ridicată şi un pretext uşor de găsit.

Pe 27 iunie 1950 Naţiunile Unite adoptă prin Consiliul de Securitate o rezoluţie prin care condamnă atacul şi autorizează  o forţă de intervenţie în peninsulă. În treacăt fie spus Uniunea Sovietică a făcut în acest context un pas greşit căci a absentat la şedinţa Consiliului de Securitatea şi astfel nu a putut opune veto-ul său împotriva acestei rezoluţii, pentru a-şi ajuta protejatul, Coreea de Nord.

Cu acest mandat al Naţiunilor Unite, forţele Statelor Unite au putut să intervină în conflict pentru a proteja Coreea de Sud. A fost primul conflict dintr-o lungă serie în care nu  a existat vreo declaraţie de război, participarea la război fiind făcută ca o acţiune sub mandat ONU şi nu ca un război între două state. Deşi principalul contingent a fost furniza de Statele Unite, la lupte au participat sub steagul ONU militari din 21 de ţări.

Conflictul în sine a fost de multe ori descris, s-au făcut multe film despre acesta, este destul de prezent în conştiinţa publică internaţională, aşa că nu vor fi descrise decât principalele repere aici. O mulţime de filme sunt disponibile, mai ales cu descrierea războiului din perspectivă americană, celebrul M.A.S.H. explorând mai ales latura amuzantă a acestui război devenit absurd în faza sa finală. Generaţiile mai vechi au avut la îndemână filme de sorginte nord-coreeană prezentate în România în numele solidarităţii socialiste, care au prezentat războiul din perspectiva Nordului.

În prima fază forţele Sudului au fost total depăşite de situaţie. Cum deja arătam, Statele Unite îşi retrăgeau trupele aşa că prea puţini soldaţi americani erau în zonă pentru a ajuta.

Practic Nordul a ocupat rapid întreaga peninsulă, exceptând un perimetru în jurul oraşului Pusan.

În acest timp, Statele Unite, care şi-au declarat sprijinul total pentru Coreea de Sud, şi-au mobilizat resursele.

Generalul american Duglas McArthur, numit comandant al forţelor Naţiunilor Unite, a pregătit un răspuns îndrăzneţ. În loc să se concentreze pe apărarea perimetrului Pusan şi eventual să încerce să declanşezeo ofensivă de acolo, a pus la cale o debarcare mult în spetele linilor inamicului în portul Incheon (Inchon), nu departe de Seoul.

Debarcare din 15 septembrie 1950  a adus deruta în foţele Nordului, care s-au retras în grabă, înregistrând mari pierderi .

De la 1 octombrie 1950 forţele Naţiunelor Unite au trecut linia de demarcaţie de pe paralela 38  avasând în Nordul Coreei. Pe 19 octombrie capturează Pyongyang (Phenian) capitala Coreei de Nord.

În aceeaşi zi unităţi chinze trec graniţa dintre Coreea şi China. China comunistă a luat decizia ă intervină în sprijinul Coreei de Nord.  Primele confruntări ale chinezilor cu forţele sud-coreene au loc pe 25 octombrie, iar de la 1 noiembrie intră în luptă şi cu forţele americane. Sutele de mii de soldaţi chinezi au schimbat total balanţa de forţe şi cursul războiului.

Deşi fuseseră consultări pe această temă, Stalin nu a fost informat concret de Mao Tzedong asupra deciziei de a interveni în Coreea. Nu poate decât să-şi afirme sprijinul şi să furnizez sprijin aerian ofensivei chineze. Avioane de luptă sovietice moderne cu însemne nord-coreene dar cu piloţi sovietici intră în luptă, punând capăt supremaţiei aeriene de care se bucuraseră până atunci forţele Naţiunilor Unite.  

De data aceasta forţele americane sub steagul Naţiunilor Unite sunt cele care se retrag.

Pe 4 ianuarie 1951 forţele chineze şi nord-coreene ajung să captureze din nou captala Seoul. Pe care îl vor păstra până pe 14 martie 1951.

În acest context generalul McArthur se exprimă susţinând folosirea bombei atomice împotriva Chinei. Treptat intră în dispută cu preşedintele Statelor Unite, Truman. Preşedintele Truman, în opoziţie cu generalul McArthur, considera că folosirea armei atomice putea duce la o escaladare a conflictului, eventual la o implicare directă a Uniunii Sovietice, cu consecinţe incalculabile. Astfel că pe 11 aprilie 1951 îi retrage comanda generalului McArthur.

Treptat linia frontului se stabiliezază, un pic mai la nord de vechea linie de demarcaţie de pe paralela 38.

În următorii doi ani luptele vor continua fără modificări majore ale poziţiilor. În acest timp se duc şi negocieri pentru încheierea unui armistiţiu. Drumul spre o încetare a luptelor este favorizat de faptul că se schimbă liderii celor două superputeri. În Statele Unite Truman este înlocuit de Dwight Eisenhower. Încă şi mai important, Stalin moare la 5 martie 1953. Noua garnitură de lideri de la Kremlin se dovedeşte a fi interesată în a avea relaţii mai relaxate cu Statele Unite.

In acest context, la Panmunjom, în data de 27 iunie 1953 se semnează Acordul de armistiţiu care pune capăt războiului. Armistiţiul a fost semnat de comandantul forţelor Naţiunilor Unite susţinute de Statele Unite, comandantul forţelor Coreei de Nord şi comandantul forţelor chineze. Armistiţiul stabileşte o linie de demarcaţie şi o zonă demilitarizată, care, cu unele corecţii, urmăreşte paralela 38.

Armistiţiul este un acord pur militar. Teoretic starea de război nu a încetat niciodată, nici în prezent nu s-a încheiat vreun acord de pace. Linia de demarcaţie stabilită atunci este şi astăzi graniţă de facto între Coreea de Nord şi Coreea de Sud.

Într-un anume sens se poate spune că a fost un război pentru nimic. Însă războiul a impus un greu tribut de vieţi asupra poporului coreean. Se estimează că 2-3 milioane de persoane şi-au pierdut viaţa în război. Estimările sunt greu de făcut deoarece războiul, dincolo de confruntarea armatelor regulate, a avut şi un puternic caracter de răzbi civil, unde numeroase persoane au fost ucise din considerente politice şi ideologice, dincolo de pierderile care au fost înegistrate „oficial” în teatrele de război.

Cum a afectat acest război carierea lui Kim Il –sung, într-un alt episod.

Kim Il-sung (4) - Coreea la război. Cauze

T34 capturat în Coreea. Sursa Wiki

Evenimentul fondator, care a legitimat ca stat atât nordul comunist, cât şi sudul liberal, a fost Războiul Coreean. (1950-1953)

Într-o viziune simplă, caracteristică războiului rece, a unei lumi antagonice grupate în jurul superputerilor, Statele Unite pe de o parte şi Uniunea Sovietică pe de alta, războiul a fost o încercare a Coreei de Nord comuniste de a lua cu asalt Coreea de Sud, liberală.

Lucrurile sunt însă mai compexe.

Kim Il-sung, după cum am văzut, deşi întronat şef al recentului creat stat comunist în nordul Coreei, nu era decât un reprezentant a forţelor de ocupaţie sovietice, cu un trecut de luptător „antiimperialist” îndoielnic, a cărui putere putea fi uşor contestată. Retragerea forţelor militare sovietice în 1948 îl lăsau pe Kim fără principalul pilon al puterii sale. O victorie într-un asalt asupra Coreei de Sud îi putea aduce consolidarea puterii. Deşi sudul era mai puţin pregătit de a purta un război, nordul şi sudul erau în egală măsură angajateîntr-un conflict ideologic şi de propagandă intens, astfel că războiul părea, pentru o buni parte a populaţiei, ca o soluţie a acestui antagonism. Deşi Sudul nu avea planuri de invazieîn nord, schimburi de focuri locale aveau loc permanent, între forţele celor două părţi. Deşi, cu siguranţă a fost utilizat ca un pretext de către Nord pentru declanşa propria ofensivă, atacul forţelor Sudului în peninsula Onjin, o palmă de pământ unde cu greu se puteau stabili poziţii defensive sigure, era real. Nu trebuie uitat că cele două ţări aveau un număr mare de cetăţeni care abia se reîntorseseră din străinătate de unde fuseseră dislocaţi în timpul celui de Al doilea război mondial, persoane care se integrau greu în societatea de după război, şi care furnizau contingente de indivizi radicalizaţi, într-un sens sau în altul, gata să ia parte la orice aventură.

În acest context, Kim Il –sung, în marte 1949 cere acordul liderului sovietic Stalin. Războiul Coreean a fost, nu în mică măsură, un produs al unor factori internaţionali. Stalin nu este de acord considerând situaţia internaţională riscantă. În China încă se purta războiul civil dintre comuniştii conduşi de Mao Zedong împotriva forţelor Kuomintang-ului (naţionalist) lui Jian Jieshi (Chiang Kai-Shek). Deşi erau în curs de retragere, forţe americane încă staţionau în Coreea de Sud.

Însă în cursul anului 1949 lucrurile se schimbă. Comuniştii chinezi obţin victoria şi proclamă Republica Poulară Chineză la 1 octombrie 1949. Evenimentul aducea o importantă concluzie: Statele Unite, deţi susţinuseră pe naţionaliştii chinezi, nu au intervenit militar în sprijinul acestora. Forţele americane s-au retras din Coreea. Mai mult, în documentee timpului, oficialii americani nu numeau Coreea printre statele considerate importante pentru interesele americane. Şi încă mai important, în septembrie 1949 Uniunea Sovietică detona prima bombă nucleară.

Stalin avea şi un alt calcul legat de China. Stalin nu fusese un suporter al comuniştilor chinezi conduşi de Mao în războiul lor pentru preluarea puterii. Din partea sa venise recomandarea ca aceştia să se împace cu Kuomintangul şi să găseasc un modus vivendi în care să împartă puterea. Victorios fiind, Mao Zedong avea o poziţie politică puternică, un prestigiu politic excepţional,  în concluzie putea să ducă o politică independentă de Uniunea Sovietică şi Stalin. Ceea ce desigur nu plăcea liderului de la Kremlin. Atragerea Chinei într-un război care să o antagonizeze cu Statele Unite şi „lumea liberă” în general lega China de blocul sovietic.

În acest context, în aprilie 1950, Stalin transmite acordul său către Kim Il-sung. Precizează că Uniunea Sovitică va acorda numai asistenţă materială (care se şi materializează în livrări masive de echipament militar), însă sprijinul militar direct trebui căutat în China. Şi cum, prin tradiţie, China consideră influenţa sa în Coreea o chestiune vitală, China imediat transferă unităţile din Armata Popuară Chineză, formate din etnici coreeni, estimate la vreo 50.000 de soldaţi, către armata nord-coreeană. Cu tot armamentul din dotare.

Kim Il Sung (3) - Coreea de Nord între 1945-1948

Kim Il-sung (Kim Ir Sen) la un congres la Pyongyang în 1946 încadrat de ofiţeri sovietici

Sovieticii, după ce au ocupat nordul Coreei, la început au încercat să coopereze cu cu un comitet local, care prin negocieri cu japonezii preluaseră controlul administraţiei civile după capitularea Japoniei la 15 august 1945.

Pe 17 august 1945 Cho Man –sik, un director de şcoală cunoscut pentru luările sale de poziţie publice împotriva abuzurilor ocupanţilor japonezi, a organizat un Comitet pentru Pregătirea Independenţei. Acest comitet a fost înfiinţat cu acceptul autorităţilor japoneze de ocupaţie, autorităţi care colaborau cu acest comitet în scopul menţinerii ordinei. Cho Man-sik era un personaj cu vederi de drepata, însă în comitet erau prezenţi şi comunişti, deşi între aceştia nu era niciunul dintre liderii importanţi ai comuniştilor coreeni.

Sub acest aspect, preferând să colaboreze cu aceste comitete create prin iniţiativă locală, sovieticii au apărut la început a acţuina chiar mai democratic decât ocupanţii americani, care, îngrijoraţi de influenţa unor lideri cu vederi de stânga din aceste comitete, au preferat să le dizolve şi s-au bazat pe vechi administratori locali care colaboraseră cu japonezii, sau exilaţi întorşi în ţară după 1945, ambele categorii având în realitate o susţinere destul de slabă în rândul populaţiei.

Sovieticii în general au acţionat pragmatic şi improvizat. Până şi viitorul oraşului Pyongyang ca şi capitală a Coreei de Nord a fost stabilit întâmplător. Comandantul Armatei a 25-a Sovietice care a intrat pe teritoriul Coreei, I.M. Chistiakov, a fost cel care a ales Pyongyang ca şi sediu al cartierului său general, dintre mai multe locuri care i-au fost propuse.

În curând sovieticii, după tactica aplicată şi în răsăritul Europei au promovat în funcţii de conducere oameni aflaţi mai direct sub controlul lor.

Aşa s-a dezvoltat şi cariera lui Kim Il-sung (Kim Ir Sen). Adus în Coreea ca ofiţer sovietic însărcinat cu administrarea problemelor civile în teritoriul ocupat, în curând cariera se dezvoltă fulminant pe linie politică.

În octombrie 1945 este primit în Biroul Politic al modestului partid comunist din Coreea. În decembrie 1945 devine şeful partidului. În februarie 1946 devine preşedintele Comitetului Provizoriu al Poporului din Coreea de Nord, comitet ce juca rolul de guvern provizoriu.

Astfel din februarie 1946, prcatic Kim Il-sung este şef de partid şi de stat în Coreea de Nord. Totuşi puterea lui Kim Il-sung nu trebuie exagerată. El nu era nimic mai mult decât un executant local al ordinelor date de către armata sovietică de ocupaţie.

Mai mult, pe plan personal acei ani sunt unii grei pentru Kim Il-sung. Îşi pierde un copil (o fetiţă) într-un accident, şi apoi şi soţia în urma unei boli. Un ofiţer sovietic care lucra în Coreea în acele vremuri îşi aminteşte că liderul Corean îşi manifesta regretul după viaţa liniştită şi fericită pe care o dusese cât fusese ofiţer în Uniunea Sovietică.

Politicile duse în Coreea de Nord erau cele cunoscute şi în alte ţări care se aflau sub ocupaţia sovietică.

Totuşi ele nu se remarcă prin exagerări sau brutalitate excesivă.

De exemplu, s-a făcut o naţionalizare a intreprinderilor mari. Aceasta însă nu a fost resimţită în mod special ţinând seama că acestea erau deţinute de către japonezi, şi apărea ca fiind firesc să fie confiscate în atmosfera de după război, când fostul ocupant a fost alungat, şi sentimentele antijaponeze erau cât se poate de vii. Intreprinderile mici nu au fost supuse naţionalizării.

În domeniul agrar au fost confiscate marile proprietăţi, dar aşa cum deja a fost arătat, în zona de nord a Coreei, relieful muntos nu permisese proliferarea de mari proprietăţi, astfel că măsura nu a afectat un număr important de astfel de mari proprietari, iar distribuirile de pământ făcute ulterior pe seama acestor mari proprietăţi confiscate au făcut să crească popularitea guvernului.

Nu s-au înregistrat nici brutalităţi semnificative. Linia de demarcaţie de pe paralela 38 dintre zona de ocupaţie sovietică şi cea americană nu constituia nicidecum o graniţă. Circulaţia era liberă peste această linie de demarcaţie. Astfel că cei care fuseseră cuceriţi de idealurile ideologiei comuniste, de egalitate şi dreptate socială, nu trebuie să uităm că după cel de al doilea război mondial erau destui care nutreau convingeri de stânga, pur şi simplu se mutau în nord. Cei care se simţeau ameninţaţi de politica de stânga practicată de guvernul din nord, pur şi simplu se duceau în sudul Coreei. Astfel că în Coreea de Nord nu se înregistrează pentru această etapă iniţială măsuri represive împotriva opozanţilor politici, aşa cum s-a întâmplat în alte părţi unde s-a instalat puterea comunistă, pentru că aceşti opozanţi pur şi simplu au părăsit Coreea de Nord.

Şi invers, migraţia de la Sud la Nord de adepţi ai ideologiei comuniste, a asigurat cadre devotate regimului comunist.

Un alt fenomen care favoriza popularitatea ideologiei comuniste era întoarcerea coreenilor plecaţi la muncă. Japonezii folosiseră milioane de coreeni ca forţă de muncă ieftină, de multe ori forţată, pe teritoriul Japoniei sau în alte zone ale Imperiului. Milioane de oameni s-au întors în 1945 în Coreea, fără a avea practic niciun fel de perspective dea a-şi găsi un rost. Se estimează că 10 până la 15% din populaţia Coreei s-a aflat în această situaţie. Aceştia au fost o masă de manevră uşor de manipulat de către demagogia dreptăţii sociale.

În aceste condiţii, Coreea de Nord şi-a construit propria individualitate politică. Din 1946, cu supervizarea sovieticilor, s-a constituit şi o armată locală. Deşi teoretic cele două administraţii , sovietică şi americană trebuia să conlucreze, aceasta practic nu s-a întâmplat niciodată, americanii şi sovieticii administrând separat şi după propriile reguli zona de ocupaţie care le revenea fiecăruia. Astfel că, fiind un răspuns la alegerile ţinute de americani în zona de sud şi proclamarea la 15 August 1948 a Republicii Coreea (în sud), sovieticii au organizat în zona de nord alegeri şi au proclamat Republica Populară Democratică a Coreei la 9 septembrie 1948 (în nord).

Elena Ceausescu facea senzatie la receptia Sahului Iranului

Se vorbeste mult de manierele proaste ale sotiei dictatorului comunist Niocolae Ceausescu. Insa sunt putine marturii neutre asupra acestor lucruri. In general se foloseste memorialistica de dupa 1990, care poate fi suspectata de resentimente si alte atitudini subiective.

Iata insa o marturie directa, din momentul si de la locul faptei. Sahul Iranului a organizat in 1971, cu mare fast, sarbatorirea a 2500 de ani de la intemeierea Imperiului Persan. O sarbatoare pe gustul megalomaniei lui Ceausescu care evident a tinut sa fie present ca sa ia notite. Prezente multe capete incoronate (nu chiar toate, sahul isi cam facuse nume de dictator si multi lideri importnati din lumea civilizata au gasit scuze ca sa nu vina).Wiliam A McWhirter consemneaza pentru Life de la acest mare eveniment monden (Life, 29 octombrie 1971).

Se fac remarcati sotii Ceausescu. Ea comenteaza cu voce tare tinutele altor invitati, chicotesc pe seama lor si isi dau coate, atragand atentia reporterului care consemneaza, intre atatia invitati, proastele maniere ale cuplului.

Obosit de viata, obosit de moarte

Mo Yan, Obosit de viata, obosit de moarte, Humanitas Fiction, 2012

Categoric, Mo Yan face parte din aceeaşi line de scriitori cu Marquez sau Llosa. Priceperea sa în a mânui cuvântul pentru a construi lumi narative într-o viziune halucinantă, alături de descrieri ale faptelor de un realism şocant poate fi apreciată fără reţinere ca fiind genială.

În Obosit de viaţă, obosit de moarte, paralela cu Marquez poate fi dusă mai departe prin asemănările cu rmanul Un veac de singurătate. 

Mo Yan construieşte povestea unei familii sub comunismul chinez, de când acesta s-a instaurat şi până în anul 2000.  Unitatea poveştii este dată de reîncarnările lui Ximen Nao, moşierul întemeietor al familiei, ucis de comunişti ca duşman al poporului. Acesta îşi contemplă urmaşii, şi parcursul lor, reîncarnat ca măgar, bou, porc, câine, maimuţă. O evoluţie care are ca sens iertarea, detaşarea de patimi, pentru ca în final a se reîntoarce ca om, purificat, în ultimul descendent al său născut odată cu noul mileniu.

"Ceva trebuia să se petreacă. Tocmai pe când Jinlong, mânat de o furie cruntă. îi replica aşa lui Yang, insignei (cu Mao Zedong, liderul counist al Chinei) aceleia uriaşe de porţelan de la pieptul său i s-a desprins şi i-a căzut cârligul, iar ea a picat în latrină. Jinlong a înlemnit. Yang a încremenit. Până când frate-meu să se limpezească şi să dea să se arunce grabnic înăuntru săpescuiască insigna, s-a limpezit Yang. L-a înhăţat pe frate-meu de piepţii hainei şi s-a pus să ţipe tare:

- Am prins un contrarevoluţionar! Am prins un contrarevoluţionar activ!

Frate-meu a fost, ca Hong Taiyue şi ceilalţi, moşierii, chiaburii, contrarevoluţionarii, elementele rele şi caitaliştii, pus la muncă supravegheată."

Abdicarea regelui Mihai. Documente diplomatice inedite

Abdicarea regelui Mihai. Documente diplomatice inedite, Mark László-Herbert, Humanitas 2010,

Cartea ofera o perspectiva contemporana a evenimentelor imediat premergatoare, din timpul evenimentelor si imediat dupa, privind abdicarea Regelui Mihai la 30 decembrie 2010.

Cartea confirma lucruri pe care deja le cunoastem depre evenimente, dar aduce si cateva amanunte "picante".

In primul rand este confirmata buna credinta a regelui Mihai in aceasta desfasurare de evenimente. Demersurile sale, asa cum sunt ele consemnate de cancelariile occidentale, dezvaluie o persoana angajata sa -si faca datoria, atat timp cat este posibil ca actiunile sale sa mai aiba vreo semnificatie in fata cotropirii Romaniei de catre comunisti.  Desigur apar pe acest fond si ingrijorarile umane legate de posibilitatea de a fi lichidat, precum si raul pe care il vor suferi persoanele apropiate regelui.

Partea mai putin placuta este constarea cat de cinica poate fi diplomatia internationala. Desi de inteles, si explicabila aceasta atitudine in contextul international de atunci, este dramatic a  constata cum i se refuza regelui Mihai , de catre cancelariile occidenale, orice ajutor, inclusiv i se refuza pina si posibilitatea de a primi un sfat. 

In final, amanuntul picant, putin cunoscut. Diplomatia occidentala vehicula in perioada 1945-1947 posibilitatea ca fostul rege Carol al II-lea, tatal lui Mihai, care abdicase in 1940, sa se afle in contact cu sovieticii pentru ca sa revina pe tron, cu asentimentul lui Stalin. Dovezile in acest sens amintite in aceste documente diplomatice nu sunt foarte concludente, dar probabil ca nu exista atata preocupare la nivelul unor functionari atat de putin dispusi la fabulatii, ca cei din departamentele de afaceri externe, daca ceva adevarat nu ar fi fost.

Dictatura lui Nicolae Ceausescu 1965-1989 Geniul Carpatilor

Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceausescu 1965-1989 Geniul Carpatilor, traducere Vasile Moga, Polirom, 2011

Recunosc ca sunt pasionat de cartile de istorie si inca si mai pasioat de cele care au ca obiect studiul comunismului.

Ceausescu iata ca a devenit un fel de imagine exemplara  a dictatorului comunist. Subiectul pasioneaza pe istorici, fiind de aceasta data un polonez cel care abordeaza o astfel de analiza istorica. Mai demult citeam cartea lui Thomas Kunze, Ceausescu o biografie.

Evident ca exista o tentatie compratista care este foarte utila in cerctarea istorica, o comparatie intre comunismul "nostru" si comunismul "lor" (polonez, est-german). Utila pntru ca ne scoate din orizontul marginit al frustrarilor si justificarilor personale sau personalizate indreptandu-ne spre calea unei cunoasteri reale. Din pacate comunismul romanesc se dovedeste a fi produs un caz aberant nu numai in raport cu regulile general acceptate ale societatilor nomale, libere, ci si raportat la alte cazuri de state unde s-a aplicat socialismul real.

Mai mult, Burakowski merege pe linia stdiilor foarte moderne care se bazeaza pe diagnosicul relatiilor de putere si lanseaza (si sustine cu argumente) o ipoteza care explica succesul dictaturii ceausiste: acesta se bazeaza pe faptul ca sistemul de putere consacrat sub aceasta dictatura a asigurat, in spatele decorului cultului personalitatii, o iresponsabilitate si impunitate aproape desavarsita clasei coducatoare (clasei politice ca sa o numim in termeni contemporani) pentru actele sale. Vazand apetenta clase politice romanesti actuale pentru iresponsabilitate fata de actele sale parca tind sa-i dau dreptate lui Burakowski.

23 august 1949 - fapt divers

Aflăm că în comuna Corni satul Urlesti judetul Covurlui a luat fiinţă GAC-ul “23 August”. Iniţial sătenii ceruseră permisiunea să-l numească “Gheorghiu-Dej” însă acesta le-a răspuns recomandându-le numele de “23 August”.[1]         

          Se scriu poezii precum “Cântec pentru 23 August” de Maria Banuş în care se vorbeşte de : “Dragostea fierbinte/Pentru marele Stalin/Dascăl şi părinte” .[2]

          Se decernează decoraţii .Listele beneficiarilor ocupă pagini întregi în ziare.[3]

          Sunt şi gesturi mai mărunte privind munca de propagandă precum expoziţii ale gazetelor de perete sau unele care sigur trezeau entuziasmul ca inaugurarea ştrandului Mogoşoaia.[4]

---

[1] “Scinteia“, nr.1494, 3 august 1949, p.1

[2] “Scinteia“,nr.1509, 20 august 1949,p.2

[3] “Scinteia“,nr.1511, 23 august 1949, p.4

[4] “Scinteia“,nr.1511, 23 august 1949 , p.3

Miturile comunismului

În ciuda relativei sale originalităţi, ştiinţa marxistă rămâne un produs istoriceşte datat, foarte tipic pentru secolul al XIX-lea. Mitologia comunistă nu a fost un accident, nici o revelaţie neaşteptată, providenţială sau catastrofală, ci împlinirea unei îndelungate căutări, a unei aspiraţii profunde. Se explică astfel imensul său potenţial de seducţie şi de iradiere, şi mai cu seamă influenţa asupra intelectualilor porniţi să asalteze lumea. Se adresa unor oameni convinţi dinainte.
Imaginarul epocii prezintă o remarcabilă îmbinare de mituri. Să le numim pe cele mai evidente:

• -mitul Raţiunii (potrivit căruia Raţiunea are întotdeauna dreptate, ceea ce este logic fiind şi adevărat);
• mitul Ştiinţei (potrivit căruia ştiinţa are dubla vocaţie de a oferi o explicaţiem completă şi definitivă a lumii şi de a modifica lumea);
• mitul Unităţii (potrivit căruia Universul, natura, societatea, omul se integrază într-un TOT coerent şi guvernat de legi riguroase);
• mitul determinismului (potrivit căruia o înlănţuire perfectă de cauze şi efecte ar conduce destinele lumii);
• mitul previziunii ştiinţifice (potrivit căruia Ştiinţa şi raţiunea, mizând pe stăpânirea legilor ştiinţifice , pot să prevadă realităţi care se refuză observaţiei sau exeperimentului, precum cele situate în viitor sau departe în spaţiu. Societatea comunistă şi societatea marţiană decurg, în egală măsură, din acest principiu mitologic);
• mitul Progresului, susţinut prin mmitul Evoluţiei (potrivit căruia ar exista un sens ascendent în istoria Universului, a vieţii şi a omenirii);
• mitul transformării lumii (potrivit căruia omul va recrea lumea, atât natura cât şi societatea, potrivit unui plan ştiinţific şi raţional);
• mitul lumii noi (potrivit căruia lumea de mâine, creată de om, va fi esenţial diferită de epocile precedente ale istoriei);
• mitul omului nou (potrivit căruia lumea nouă va fi populată de oameni).

Şi, acoperind cea mai mare parte a acestor mituri, cel mai puternic şi mai activ dintre toate, mitul milenarist, arhetip durabil al imaginarului, atât în varianta religioasă cât şi, mai ales în sec al XIX-lea, în versiunile sale secularizate. celor care nu mai sperau în coborârea lui Mesia, legile ştiinţifice le ofereau un înlocuitor desăvârşit, certitudinea unui MIleniu fără Dumnezeu, şi a unei perfecţiuni cu nimic mai prejos de proiectele milenariste tradiţionale.

Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanistas, Bucureşti, 1999, p. 39-40

77 Istorii si retete din Epoca de Aur

Veronica Bectas, 77 Istorii si retete din Epoca de Aur, ed. Cartex, Bucuresti, 2010

Cartea incita prin titlu. Povestiile gazduite, insa, nici nu sunt deosebit de sugestive pentru epoca, si nici nu sunt sustinute de un talent narativ deosebit. Pe alocuri chiar pare sa deformeze realitatea, caci din mutimea de bunatati descrise nici nu ai zice ca Epoca de Aur si mai ales anii 80 ai din istoria Romaniai ar fi o epoca de lipsuri alimentare cumplite, ci dimpotriva, un timp al abundentei si opulentei culinare. Totusi, nostalgicii acelor vremuri, in care parca aveam mai mult timp pentru noi, in ciuda vitregiilor vietii, in care stiam sa ne rasfatam si sa ne fericim din putin, vor aprecia cartea.

Tovarase de drum

Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism, Polirom, 2008

In mod sigur orice marturie privind dimensiunea (in)umana a experientei de viata in regimul comunism este utila. Un demers publicistic in acest sens nu paote decat sa fie laudat.

Totusi nu pot sa nu remarc scaderile acestei carti. Desi prin titlu ni se promite o carte despre experienat feminina in comunism cartea are ambitii mult mai restranse, si o precizare ar fi necesara: este vorba de exeperienat femeii intelectuale in comunism.

De la aceasta precizare pornesc si celelalte probleme ale cartii. Intelectualul are tendinta fireasca sa literaturizeze, sa idealizeze, sa generalizeze si, de ce, sa mistifice (in sens pozitiv) experienta autentica. Autorii ignora cu desavarsire acest lucru, si in lipsa oricarei metode a acestora de a provoca o destainuire autentica, trebuie sa ne multumim in final mai ales cu niste pagini de literatura feminina despre comunism si cu prea putine marturii care pot fi retinute ca istorii orale utilizabile pentru o istiorie a comunismului.

Arheologia terorii

Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ed. a III-a, Curtea Veche, Bucureşti, 2008

Probabil că cel mai bine comunismul românesc poate fi descris de o butadă reluată de mai multe ori în cartea sa de Vladimir Tismăneanu, butadă rostită în 1946, ce vine de la un important personaj al comunismului românesc, Belu Zilber, care ulterior a fost şi el epurat din partid : „Socialismul în România va purta pecetea geniilor combinate ale lui Iosif Visarionovici Stalin şi Ion Luca Caragiale.”

Autorul în efortul său de a descoperi specificul regimului comunist din România insistă asupra acestei butade ca fiind poate cea mai reuşită descriere.

Arheologia terorii este o carte scrisă înainte de 1990 când comunismul se afla la putere în România. Acest fapt constituie şi un avantaj dar şi un minus pentru carte.

Ca minus, nu trebuie uitat că la momentul respectiv, anii 80, sursele de documentare asupra istoriei comunismului erau ca şi inexistente, iar regimul comunist o realitate palpabilă, şi de majoritatea populaţiei detestată, astfel că uneori, argumentaţia ştiinţifică este înlocuită de epitetul acuzator.

Contemporaneitate cu regimul comunist este însă şi un mare avantaj pentru carte. Este o istorie vie, care răspundea unei nevoi de raţionalizare a percepţiei unui regim care pentru cei mai mulţi români era sesizat ca un fenomen iraţional, aproape ca o catastrofă naturală. Nici o carte, orcât de savantă şi bine documnetată scrisă astăzi nu va putea să regăsească incisivitatea acestor eseuri scrise în anii 80 de către Vladimir Tismăneanu.

Este o istorie vie şi datorită angajamentului lui Vladimir Tismăneanu pentru acel tip de istorie ca rezultat al voinţei oamenilor, care se constituie din biografii ale unor personaje care au acţionat conştient pentru a construi şi susţine un regim politic care nu a adus decât suferinţă poporului român. O istorie construită doar pe marile forţe impersonale ale istoriei, ar fi mult prea aseptică pentru a putea descrie ce a însemnat în fapt regimul comunist în România. Astzfel că, deşi Tismăneanu nu ignoră deloc aceste elemente de istorie lungă, autorul dă prioritate unei istorii văzurtă ca dramă şi confruntare între personaje care au acţionat conştient şi i-au asumat (sau nu) răspunderea acţiunilor lor.

În fine, pentru cititorul de astăzi deosebit de interesantă, prilej de meditaţie asupra realităţii schimbării ce a survenit după ceea ce convenţional numim revoluţia din decembrie 1989, este capitolul asupra pregătirii venirii la puterea lui Nicu ceauşescu (fiul dictatorului Nicolae Ceauşescu). În aescta descoperim o serie de nume interesante în gruparea care se pregătea să vină la putere alături de Nicu Ceauşescu. Constantin Boştină, Ion Sasu, Tudor Mohora, Octav Cozmâncă sunt nume binecunoscute după 1990.

În concluzie o carte obligatorie pentru cei care vor să descifreze universul regimului comunist în România.