Dinastie prezidentiala in Coreea de Sud

Imagine a lui Park Chung-hee din cartoane la o paradaă militară în 1973 (Wikimedia Commons)

Aproape ca fapt divers, a fost înregistrată la noi știrea despre manifestațiile, soldate cu victime, față de destituirea Președintei Park Geun-hye a Coreei de Sud.
http://www.hotnews.ro/stiri-international-21655976-3-morti-zeci-raniti-protestele-care-urmat-destituirii-presedintei-sud-coreene-park-geun-hye.htm.
Foarte puțin s-a spus despre contextul istoric al situației. În general se cunoaște că în Coreea de Nord, comunistă, există o dinastie de lideri care conduc țara.
Mai puțin se știe că Park Geun-hye este și ea fiică a unui președinte al Coreei de Sud. Și nu orice Președinte, fiind vorba de Park Chung-hee, cel care a condus ca dictator Coreea de Sud între 1961 și 1979.
Park Chung-hee este o figură controversată în Coreea de Sud, având admiratori, dar fiind și detestat în egală măsură. O paralelă cu figura lui Ceaușescu și atitudinea românilor față de acesta nu este deloc deplasată.
Park Chung-hee, militar de carieră, cunoscut ca și colaborator al japonezilor, după eliberarea Coreei participând la o revoltă stângistă, ia puterea în 1961 printr-o lovitură de stat militară.
Coreea de Sud era în acel moment un stat sărac, care supraviețuia doar prin ajutoarele date de Statele Unite, oferite în cadrul politicii de îndiguire a comunismului, dominat de corupție și instabilitate politică. Grăitor este un fapt care astăzi pare incredibil. La sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 erau coreeni care, în calitate de foști supuși ai Japoniei (până în 1945 Coreea fusese sub suveranitate japoneză) se stabiliseră în Japonia, și care se întorceau în Coreea. Cei mai mulți dintre aceștia alegeau Coreea de Nord, comunistă, aceasta părând să aibă o situație mai bună decât sudul, la acea vreme.
Park a schimbat cu totul datele. În 1979, când a fost asasinat, Coreea de Sud se industrializase masiv, avea o industrie competitivă orientată spre piața internațioanală, baza dezvoltării miraculoase pe care o cunoaște astăzi Coreea de Sud, devenită una din națiunile de top ca dezvoltare economică.
Pe lângă succesul economic incontestabil al guvernării Park acesta a avut și alte politici, mai puțin cunoscute internațioal, dar pentru care coreeni îi sunt recunocători. Cu impact pe termen lung afost programul de reîmpădurire a Coreei de Sud. Aceasta este o țară de câmpie, care practica tradițional o agricultură extensivă care a dus la dispariția pădurilor. În 1960 practic Coreea de Sud nu mai avea pădure. Park a susținut ferm reîmpădurirea Coreei de Sud, cu rezultate excelente, program cu un impact pozitiv asupra calității vieții coreenilor pe termen lung.
Alături de acestea sunt și aspectele negative. Park a fost un dictator militar. Fără să fie un regim totalitar, o oarecare opoziție era tolerată, se practica cenzura pe scară largă, reprimarea brutală a manifestațiilor, încarcerarea oponenților prea vocali, și chiar eliminarea fizică a celor care erau considerați periculoși pentru regim. Corupția a rămas o caracteristică a Coreei de Sud. Industrializarea rapidă a țării s-a făcut cu bani puși la dispoziție de guvern, pe criterii netransparente, beneficiind în special un cerc de apropiați ai președintelui. Dezvoltarea rapidă s-a făcut și pe seama salariilor mici ale coreenilor și reprimarea  a oricăror revendicări de condiții mai bune de muncă, abia spre sfârșitul perioadei dezvoltarea accelerată începând să aducă beneficii palapabile maselor largi de coreeni.
Pe ansamblu contemporanii se pare că l-au reținut mai ales pozitiv. Așa să explică capitalul de imagine, printre persoanele mai vârstnice, excelent al fiicei sale  Park Geun-hye ajunsă președintă a Coreei de Sud prin alegeri libere în 2012.
Care a fost implicată în 2016 într-un scandal de corupție care a condus la destituirea sa din funcția de Președinte. Interesant de spus, pentru că nimic nu e întâmplător, că în scandalul de corupție este implicată fiica unuia dintre principalii colaboratori ai regimului (unii îi spun adevărat mentor) al dictatorului Park. Tot felul de relații, care se vede că se moștenesc.

Hollywood la Phenian

Paul Fischer, Hollywood la Phenian

Doarece am făcut oarece pasiune pentru povești cu istoria peninsulei coreene nu puteam să ratez această proaspătă apariție.

Cartea este despre uluitoarea răpirea a cineastului sud-coreean Shing Sang-ok și a fostei sale soții, actrița Choi Eun-he, de către nord-coreeni pentru a satisface ambiția, pe atunci tânărului, Kim Jong-il, viitor conducător al Coreeei de Nord, comunistă, după decesul tatălui său Kim Il-sung (cunoscut la noi și în transcrierea Kim Ir-sen). 

Pocestea răpirii se petrece undeva în 1978.

Shing Sang-ok era unul dintre producătorii și regizorii de succes din Coreea de Sud. A fost căsătorit cu Choi Eun-he o actriță renumită în Coreea de Sud, dar la momentul răpirii cei doi erau despărțiți. Ruptura dintre cei doi trebuie însă înțeleasă în termenii mentalității coreene. Actrița nu-i dăruise copii, ceea ce era o mare problemă în societatea coreeană, astfel că un soț care își cauta o soție mai tânără care să-i aducă copii nu era gest văzut ca neobișnuit sau absolut condamnabil în societatea coreeană, și nici chiar de soțiile părăsite în astfel de circumstanțe.

Mai trebuie spus că în anii 1970 succesul lui Shing Sang-ok era apus, producătorul fiind în mari probleme financiare. Asemenea, Choi Eun-he nu mai era tănără, și anii săi cei mai buni se aflau deja în urmă. De aceea există comentatori care spun că povestea răpirii ar fi inventată de cei doi, care de fapt s-ar fi lăsat atrași de promisiuni ale lui Kim Jong-il.

Cert este că Shing Sang-ok a regizat câteva filme în Coreea de Nord într-un stil ceva mai lipsit de șabloanele propagandei oficiale din Coreea de Nord. Cei doi vor reuși să revină în lumea liberă în 1985, păcălind vigilența paznicilor lor în timpul unei vizite în Viena.

Dintre filmele regizate în Coreea de Nord de Shing Sang-ok cel mai celebru este Pulgasari despre care o să vă povestesc două vorbe în Cronicarul de film.

Kim Il-Sung (6) - Noua influenţă chineză

Peng Dehuai semnând armistițiul de la Panmunjom (sursa WIkipedia)

Cea mai evidentă consecință pentru viitorul politic al lui Kim Il-sung a fost aceea că în planul politicii sale externe a fost nevoit să schimbe protectorul.
Kim Il-sung s fost o creație politică a ocupației sovietice în nordul peinsulei Coreea. Totuși, Stalin, nu mai puțin decât Truman, era un politician realist, și nu dorea ca ambiția politică a lui Kim Il-sung de a stăpâni întreaga peninsulă, să implice Uniunea Sovietică într-un război cu adversarul său Statele Unite. Implicarea Uniunii Sovietice în război a fost una limitată.
În fața situației dezastruoase pentru nord-coreeni după debarcarea americană de la Incheon, Kim Il-sung primește în 1 octombrie 1950 acordul lui Stalin de a solicita ajutorul comuniștilor chinezi.
Comuniștii chinezi, conduși de Mao Zhedong, reușiseră să acapereze puterea în China, la 1 octombrie 1949 proclamând republica Populară Chineză. Rivalul, Jiang Jieshi (Chang Kai-Shek) se retrăsese, sub protecția flotei americane în insula Taiwan. China nu dispunea de o flotă capabilă să desfășoare o operațiune de ocupare a insulei Taiwan. În schimb avea o numeroasă armată terestră.
Ambițiosul Mao Zhedong avea nevoie să-și consilideze puterea printr-un angajament împotriva puterilor vestului. Coreea era locul unde China putea să lovească în dușmanii săi, în locul unui atac în Taiwan, care era inaccesibil pentru mijloacele de atunci ale Chinei. Desigur intervenția în Coreea pentru a salva un stat socialist creștea prestigiul Chinei și implicit a lui Mao Zhedong în cadrul lumii comuniste. Mao Zhedong privea cu neplăcere rolul său de subordonat față de Stalin în cadrul lumii comuniste, și nu considera prea mic niciun efort pentru a câștiga prestigiu într-o acțiune unde implicarea Uniunii Sovietice și a lui Stalin se dovedise destul de limitată. Din perspectiva naționalist chineză, Coreea era statul protejat tradițional al Chinei. În secolul al XIX-lea, odată cu implicarea occidentalilor în Orient, China nu a mai putut să-și onoreze acest rol, pierzând toate războaiele cu puterile europene și cu Japonia. Reafirmarea puterii chineze în Coreea era o chestiune de profundă mândrie națională pentru chinezi, fiind un semn că noua conducere a Chinei, asigurată de comuniști, îndeplinea promisiunea de a pune capăt ”secolului de umilință” pe care îl suferise China în fața occidentalilor. În fine, prezenta trupelor americane pe fluviul Yalu, granița dintre China și Coreea nu era deloc confortabilă pentru proaspăta putere comunistă instalată în China. 
China a masat încă de la începutul conflictului 250.000 de soldați la granița cu Coreea. După unele rețineri, nu toți liderii chinezi considerau intervenția în Coreea ca fiind în interesul Chinei, a fost formată o forță de intervenție numită Armata Populară de Voluntari. Comandant a fost Peng Dehuai, unul din comandanții militari care îl însoțiseră pe Mao Tzedong în ”Marșul cel lung”, adică din cercul cel mai select de colaboratori ai liderului comunist chinez.
Prezenți cu aproximativ 500.000 de soldați în Coreea, chinezii au preluat practic conducerea războiului. Trupele chineze  au operat sub comandament propriu, iar Kim Il-sung nu a avut altă opțiune decât să-și coordoneze acțiunile cu forțele chineze.
Trebuie reținut că forțele chineze au contribuit nu numai la efortul militar direct, ci și la refacerea infrastructurii. Coreea de Nord a putut să-și refacă destul de repede infrastructura datorită mâinii de lucru abundente și practic gratuite reprezentate de militarii chinezi.
În consecință Kim Il-sung s-a văzut pus într-o relație de dependență față de China comunistă, politicile sale fiind, cel puțin pentru o perioadă, influențate de decizii care veneau de la Beijing.
Faptul că a fost salvat de armata chineză, a avut desigur un preț. Un preț pe care Mao Zhedong în mod sigur ținea să fie plătit. Ceea ce puțină lume cunoaște este că Mao Zhedong a pierdut un fiu în  războiului din Coreea. Mao Anying, fiul lui Mao, era secretarul lui Peng Dehuai în timpul ce acesta conducea operațiunile din Coreea, făcând serviciul de legătură cu consilierii militari sovietici - Mao Anying fusese educat în Uniunea Sovietică și servise ca ofițer de artilerie în Armata Roșie. A fost ucis într-un bombardament. Așa că, mulțumită intervenției ONU în Coreea, chinezii au avut șansa să scape de experimentul unui comunism dinastic.

Kim Il-sung (5) - Coreea la război

Sursa: Wikipedia

Războiul dintre Nord şi Sud a izbucnit prin atacul din 25 iunie 1950 al forţelor din Nord asupra Sudului. Aşacum am arătam tensiunea între părţi era ridicată şi un pretext uşor de găsit.

Pe 27 iunie 1950 Naţiunile Unite adoptă prin Consiliul de Securitate o rezoluţie prin care condamnă atacul şi autorizează  o forţă de intervenţie în peninsulă. În treacăt fie spus Uniunea Sovietică a făcut în acest context un pas greşit căci a absentat la şedinţa Consiliului de Securitatea şi astfel nu a putut opune veto-ul său împotriva acestei rezoluţii, pentru a-şi ajuta protejatul, Coreea de Nord.

Cu acest mandat al Naţiunilor Unite, forţele Statelor Unite au putut să intervină în conflict pentru a proteja Coreea de Sud. A fost primul conflict dintr-o lungă serie în care nu  a existat vreo declaraţie de război, participarea la război fiind făcută ca o acţiune sub mandat ONU şi nu ca un război între două state. Deşi principalul contingent a fost furniza de Statele Unite, la lupte au participat sub steagul ONU militari din 21 de ţări.

Conflictul în sine a fost de multe ori descris, s-au făcut multe film despre acesta, este destul de prezent în conştiinţa publică internaţională, aşa că nu vor fi descrise decât principalele repere aici. O mulţime de filme sunt disponibile, mai ales cu descrierea războiului din perspectivă americană, celebrul M.A.S.H. explorând mai ales latura amuzantă a acestui război devenit absurd în faza sa finală. Generaţiile mai vechi au avut la îndemână filme de sorginte nord-coreeană prezentate în România în numele solidarităţii socialiste, care au prezentat războiul din perspectiva Nordului.

În prima fază forţele Sudului au fost total depăşite de situaţie. Cum deja arătam, Statele Unite îşi retrăgeau trupele aşa că prea puţini soldaţi americani erau în zonă pentru a ajuta.

Practic Nordul a ocupat rapid întreaga peninsulă, exceptând un perimetru în jurul oraşului Pusan.

În acest timp, Statele Unite, care şi-au declarat sprijinul total pentru Coreea de Sud, şi-au mobilizat resursele.

Generalul american Duglas McArthur, numit comandant al forţelor Naţiunilor Unite, a pregătit un răspuns îndrăzneţ. În loc să se concentreze pe apărarea perimetrului Pusan şi eventual să încerce să declanşezeo ofensivă de acolo, a pus la cale o debarcare mult în spetele linilor inamicului în portul Incheon (Inchon), nu departe de Seoul.

Debarcare din 15 septembrie 1950  a adus deruta în foţele Nordului, care s-au retras în grabă, înregistrând mari pierderi .

De la 1 octombrie 1950 forţele Naţiunelor Unite au trecut linia de demarcaţie de pe paralela 38  avasând în Nordul Coreei. Pe 19 octombrie capturează Pyongyang (Phenian) capitala Coreei de Nord.

În aceeaşi zi unităţi chinze trec graniţa dintre Coreea şi China. China comunistă a luat decizia ă intervină în sprijinul Coreei de Nord.  Primele confruntări ale chinezilor cu forţele sud-coreene au loc pe 25 octombrie, iar de la 1 noiembrie intră în luptă şi cu forţele americane. Sutele de mii de soldaţi chinezi au schimbat total balanţa de forţe şi cursul războiului.

Deşi fuseseră consultări pe această temă, Stalin nu a fost informat concret de Mao Tzedong asupra deciziei de a interveni în Coreea. Nu poate decât să-şi afirme sprijinul şi să furnizez sprijin aerian ofensivei chineze. Avioane de luptă sovietice moderne cu însemne nord-coreene dar cu piloţi sovietici intră în luptă, punând capăt supremaţiei aeriene de care se bucuraseră până atunci forţele Naţiunilor Unite.  

De data aceasta forţele americane sub steagul Naţiunilor Unite sunt cele care se retrag.

Pe 4 ianuarie 1951 forţele chineze şi nord-coreene ajung să captureze din nou captala Seoul. Pe care îl vor păstra până pe 14 martie 1951.

În acest context generalul McArthur se exprimă susţinând folosirea bombei atomice împotriva Chinei. Treptat intră în dispută cu preşedintele Statelor Unite, Truman. Preşedintele Truman, în opoziţie cu generalul McArthur, considera că folosirea armei atomice putea duce la o escaladare a conflictului, eventual la o implicare directă a Uniunii Sovietice, cu consecinţe incalculabile. Astfel că pe 11 aprilie 1951 îi retrage comanda generalului McArthur.

Treptat linia frontului se stabiliezază, un pic mai la nord de vechea linie de demarcaţie de pe paralela 38.

În următorii doi ani luptele vor continua fără modificări majore ale poziţiilor. În acest timp se duc şi negocieri pentru încheierea unui armistiţiu. Drumul spre o încetare a luptelor este favorizat de faptul că se schimbă liderii celor două superputeri. În Statele Unite Truman este înlocuit de Dwight Eisenhower. Încă şi mai important, Stalin moare la 5 martie 1953. Noua garnitură de lideri de la Kremlin se dovedeşte a fi interesată în a avea relaţii mai relaxate cu Statele Unite.

In acest context, la Panmunjom, în data de 27 iunie 1953 se semnează Acordul de armistiţiu care pune capăt războiului. Armistiţiul a fost semnat de comandantul forţelor Naţiunilor Unite susţinute de Statele Unite, comandantul forţelor Coreei de Nord şi comandantul forţelor chineze. Armistiţiul stabileşte o linie de demarcaţie şi o zonă demilitarizată, care, cu unele corecţii, urmăreşte paralela 38.

Armistiţiul este un acord pur militar. Teoretic starea de război nu a încetat niciodată, nici în prezent nu s-a încheiat vreun acord de pace. Linia de demarcaţie stabilită atunci este şi astăzi graniţă de facto între Coreea de Nord şi Coreea de Sud.

Într-un anume sens se poate spune că a fost un război pentru nimic. Însă războiul a impus un greu tribut de vieţi asupra poporului coreean. Se estimează că 2-3 milioane de persoane şi-au pierdut viaţa în război. Estimările sunt greu de făcut deoarece războiul, dincolo de confruntarea armatelor regulate, a avut şi un puternic caracter de răzbi civil, unde numeroase persoane au fost ucise din considerente politice şi ideologice, dincolo de pierderile care au fost înegistrate „oficial” în teatrele de război.

Cum a afectat acest război carierea lui Kim Il –sung, într-un alt episod.

Kim Il-sung (4) - Coreea la război. Cauze

T34 capturat în Coreea. Sursa Wiki

Evenimentul fondator, care a legitimat ca stat atât nordul comunist, cât şi sudul liberal, a fost Războiul Coreean. (1950-1953)

Într-o viziune simplă, caracteristică războiului rece, a unei lumi antagonice grupate în jurul superputerilor, Statele Unite pe de o parte şi Uniunea Sovietică pe de alta, războiul a fost o încercare a Coreei de Nord comuniste de a lua cu asalt Coreea de Sud, liberală.

Lucrurile sunt însă mai compexe.

Kim Il-sung, după cum am văzut, deşi întronat şef al recentului creat stat comunist în nordul Coreei, nu era decât un reprezentant a forţelor de ocupaţie sovietice, cu un trecut de luptător „antiimperialist” îndoielnic, a cărui putere putea fi uşor contestată. Retragerea forţelor militare sovietice în 1948 îl lăsau pe Kim fără principalul pilon al puterii sale. O victorie într-un asalt asupra Coreei de Sud îi putea aduce consolidarea puterii. Deşi sudul era mai puţin pregătit de a purta un război, nordul şi sudul erau în egală măsură angajateîntr-un conflict ideologic şi de propagandă intens, astfel că războiul părea, pentru o buni parte a populaţiei, ca o soluţie a acestui antagonism. Deşi Sudul nu avea planuri de invazieîn nord, schimburi de focuri locale aveau loc permanent, între forţele celor două părţi. Deşi, cu siguranţă a fost utilizat ca un pretext de către Nord pentru declanşa propria ofensivă, atacul forţelor Sudului în peninsula Onjin, o palmă de pământ unde cu greu se puteau stabili poziţii defensive sigure, era real. Nu trebuie uitat că cele două ţări aveau un număr mare de cetăţeni care abia se reîntorseseră din străinătate de unde fuseseră dislocaţi în timpul celui de Al doilea război mondial, persoane care se integrau greu în societatea de după război, şi care furnizau contingente de indivizi radicalizaţi, într-un sens sau în altul, gata să ia parte la orice aventură.

În acest context, Kim Il –sung, în marte 1949 cere acordul liderului sovietic Stalin. Războiul Coreean a fost, nu în mică măsură, un produs al unor factori internaţionali. Stalin nu este de acord considerând situaţia internaţională riscantă. În China încă se purta războiul civil dintre comuniştii conduşi de Mao Zedong împotriva forţelor Kuomintang-ului (naţionalist) lui Jian Jieshi (Chiang Kai-Shek). Deşi erau în curs de retragere, forţe americane încă staţionau în Coreea de Sud.

Însă în cursul anului 1949 lucrurile se schimbă. Comuniştii chinezi obţin victoria şi proclamă Republica Poulară Chineză la 1 octombrie 1949. Evenimentul aducea o importantă concluzie: Statele Unite, deţi susţinuseră pe naţionaliştii chinezi, nu au intervenit militar în sprijinul acestora. Forţele americane s-au retras din Coreea. Mai mult, în documentee timpului, oficialii americani nu numeau Coreea printre statele considerate importante pentru interesele americane. Şi încă mai important, în septembrie 1949 Uniunea Sovietică detona prima bombă nucleară.

Stalin avea şi un alt calcul legat de China. Stalin nu fusese un suporter al comuniştilor chinezi conduşi de Mao în războiul lor pentru preluarea puterii. Din partea sa venise recomandarea ca aceştia să se împace cu Kuomintangul şi să găseasc un modus vivendi în care să împartă puterea. Victorios fiind, Mao Zedong avea o poziţie politică puternică, un prestigiu politic excepţional,  în concluzie putea să ducă o politică independentă de Uniunea Sovietică şi Stalin. Ceea ce desigur nu plăcea liderului de la Kremlin. Atragerea Chinei într-un război care să o antagonizeze cu Statele Unite şi „lumea liberă” în general lega China de blocul sovietic.

În acest context, în aprilie 1950, Stalin transmite acordul său către Kim Il-sung. Precizează că Uniunea Sovitică va acorda numai asistenţă materială (care se şi materializează în livrări masive de echipament militar), însă sprijinul militar direct trebui căutat în China. Şi cum, prin tradiţie, China consideră influenţa sa în Coreea o chestiune vitală, China imediat transferă unităţile din Armata Popuară Chineză, formate din etnici coreeni, estimate la vreo 50.000 de soldaţi, către armata nord-coreeană. Cu tot armamentul din dotare.

Kim Il Sung (3) - Coreea de Nord între 1945-1948

Kim Il-sung (Kim Ir Sen) la un congres la Pyongyang în 1946 încadrat de ofiţeri sovietici

Sovieticii, după ce au ocupat nordul Coreei, la început au încercat să coopereze cu cu un comitet local, care prin negocieri cu japonezii preluaseră controlul administraţiei civile după capitularea Japoniei la 15 august 1945.

Pe 17 august 1945 Cho Man –sik, un director de şcoală cunoscut pentru luările sale de poziţie publice împotriva abuzurilor ocupanţilor japonezi, a organizat un Comitet pentru Pregătirea Independenţei. Acest comitet a fost înfiinţat cu acceptul autorităţilor japoneze de ocupaţie, autorităţi care colaborau cu acest comitet în scopul menţinerii ordinei. Cho Man-sik era un personaj cu vederi de drepata, însă în comitet erau prezenţi şi comunişti, deşi între aceştia nu era niciunul dintre liderii importanţi ai comuniştilor coreeni.

Sub acest aspect, preferând să colaboreze cu aceste comitete create prin iniţiativă locală, sovieticii au apărut la început a acţuina chiar mai democratic decât ocupanţii americani, care, îngrijoraţi de influenţa unor lideri cu vederi de stânga din aceste comitete, au preferat să le dizolve şi s-au bazat pe vechi administratori locali care colaboraseră cu japonezii, sau exilaţi întorşi în ţară după 1945, ambele categorii având în realitate o susţinere destul de slabă în rândul populaţiei.

Sovieticii în general au acţionat pragmatic şi improvizat. Până şi viitorul oraşului Pyongyang ca şi capitală a Coreei de Nord a fost stabilit întâmplător. Comandantul Armatei a 25-a Sovietice care a intrat pe teritoriul Coreei, I.M. Chistiakov, a fost cel care a ales Pyongyang ca şi sediu al cartierului său general, dintre mai multe locuri care i-au fost propuse.

În curând sovieticii, după tactica aplicată şi în răsăritul Europei au promovat în funcţii de conducere oameni aflaţi mai direct sub controlul lor.

Aşa s-a dezvoltat şi cariera lui Kim Il-sung (Kim Ir Sen). Adus în Coreea ca ofiţer sovietic însărcinat cu administrarea problemelor civile în teritoriul ocupat, în curând cariera se dezvoltă fulminant pe linie politică.

În octombrie 1945 este primit în Biroul Politic al modestului partid comunist din Coreea. În decembrie 1945 devine şeful partidului. În februarie 1946 devine preşedintele Comitetului Provizoriu al Poporului din Coreea de Nord, comitet ce juca rolul de guvern provizoriu.

Astfel din februarie 1946, prcatic Kim Il-sung este şef de partid şi de stat în Coreea de Nord. Totuşi puterea lui Kim Il-sung nu trebuie exagerată. El nu era nimic mai mult decât un executant local al ordinelor date de către armata sovietică de ocupaţie.

Mai mult, pe plan personal acei ani sunt unii grei pentru Kim Il-sung. Îşi pierde un copil (o fetiţă) într-un accident, şi apoi şi soţia în urma unei boli. Un ofiţer sovietic care lucra în Coreea în acele vremuri îşi aminteşte că liderul Corean îşi manifesta regretul după viaţa liniştită şi fericită pe care o dusese cât fusese ofiţer în Uniunea Sovietică.

Politicile duse în Coreea de Nord erau cele cunoscute şi în alte ţări care se aflau sub ocupaţia sovietică.

Totuşi ele nu se remarcă prin exagerări sau brutalitate excesivă.

De exemplu, s-a făcut o naţionalizare a intreprinderilor mari. Aceasta însă nu a fost resimţită în mod special ţinând seama că acestea erau deţinute de către japonezi, şi apărea ca fiind firesc să fie confiscate în atmosfera de după război, când fostul ocupant a fost alungat, şi sentimentele antijaponeze erau cât se poate de vii. Intreprinderile mici nu au fost supuse naţionalizării.

În domeniul agrar au fost confiscate marile proprietăţi, dar aşa cum deja a fost arătat, în zona de nord a Coreei, relieful muntos nu permisese proliferarea de mari proprietăţi, astfel că măsura nu a afectat un număr important de astfel de mari proprietari, iar distribuirile de pământ făcute ulterior pe seama acestor mari proprietăţi confiscate au făcut să crească popularitea guvernului.

Nu s-au înregistrat nici brutalităţi semnificative. Linia de demarcaţie de pe paralela 38 dintre zona de ocupaţie sovietică şi cea americană nu constituia nicidecum o graniţă. Circulaţia era liberă peste această linie de demarcaţie. Astfel că cei care fuseseră cuceriţi de idealurile ideologiei comuniste, de egalitate şi dreptate socială, nu trebuie să uităm că după cel de al doilea război mondial erau destui care nutreau convingeri de stânga, pur şi simplu se mutau în nord. Cei care se simţeau ameninţaţi de politica de stânga practicată de guvernul din nord, pur şi simplu se duceau în sudul Coreei. Astfel că în Coreea de Nord nu se înregistrează pentru această etapă iniţială măsuri represive împotriva opozanţilor politici, aşa cum s-a întâmplat în alte părţi unde s-a instalat puterea comunistă, pentru că aceşti opozanţi pur şi simplu au părăsit Coreea de Nord.

Şi invers, migraţia de la Sud la Nord de adepţi ai ideologiei comuniste, a asigurat cadre devotate regimului comunist.

Un alt fenomen care favoriza popularitatea ideologiei comuniste era întoarcerea coreenilor plecaţi la muncă. Japonezii folosiseră milioane de coreeni ca forţă de muncă ieftină, de multe ori forţată, pe teritoriul Japoniei sau în alte zone ale Imperiului. Milioane de oameni s-au întors în 1945 în Coreea, fără a avea practic niciun fel de perspective dea a-şi găsi un rost. Se estimează că 10 până la 15% din populaţia Coreei s-a aflat în această situaţie. Aceştia au fost o masă de manevră uşor de manipulat de către demagogia dreptăţii sociale.

În aceste condiţii, Coreea de Nord şi-a construit propria individualitate politică. Din 1946, cu supervizarea sovieticilor, s-a constituit şi o armată locală. Deşi teoretic cele două administraţii , sovietică şi americană trebuia să conlucreze, aceasta practic nu s-a întâmplat niciodată, americanii şi sovieticii administrând separat şi după propriile reguli zona de ocupaţie care le revenea fiecăruia. Astfel că, fiind un răspuns la alegerile ţinute de americani în zona de sud şi proclamarea la 15 August 1948 a Republicii Coreea (în sud), sovieticii au organizat în zona de nord alegeri şi au proclamat Republica Populară Democratică a Coreei la 9 septembrie 1948 (în nord).

Kim Il Sung si urmasii (II)

Fabrica de produse chimice construita de japonezi in Hamhung, nordul Coreei, inainte de 1945,
Wikimedia Commons

Cum era Coreea (de Nord) în 1945 când Kin Il Sung (Kim Ir Sen) începea să se afirme ca lider politic?

În primul rând trebuie remarcată geografia locului. Spre deosebire de zona de sud, Coreea de Nord poate fi descrisă ca fiind o zonă preponderent montană.

Prin urmare, marile proprietăţi, şi o nobilime rurală legată de marile proprietăţi funciare, era practic absentă în Nord, spre deosebire de sudul care era dominat de familiile nobile de mari proprietari.  În consecinţă conservatorismul legat de poziţia marilor proprietari nu era cunoscut în Nord.

Poate aceasta explică şi marele succes al misonarilor creştini (în principal americani, protestanţi sau neoprotestanţi). Nordul era preponderent creştin , iar principalul său oraş, Pyongyang (Phenian) era cunoscut, datorită fervoarei sale creştine, ca Noul Ierusalim.

Aflată sub dominaţia japoneză din 1910, nordul Coreei a avut şi de profitat de pe urma acesteia. Angajată în dezvoltarea unei economii de război din anii 1930, Japonia, interesată de exploatarea resurselor locale precum şi cele ale Manciuriei (şi aceasta sub dominaţie japoneză), aflată în imediata vecinătate, a investit mult în dezvoltarea industrială în nordul Coreei. Faptul că se afla dincolo de limita de acţiune a bombardierelor americane, a condus chiar la mutarea de capacităţi industriale vitale de către japonezi în Coreea.

Astfel, societatea în nordul Coreei se afla într-un proces de modernizare rapidă, o societate deschisă la diverse curente de idei, printre care cele de stânga, socialiste, aveau un număr important de adepţi.

Totuşi, esenţial pentru dezvoltarea ulterioară şi crearea Coreei de Nord a fost prezenţa armatei sovietice în nordul Coreei.

Uniunea Sovietică începând cu data de 8 august 1945 a declarat război Japoniei şi a început din 9 august operaţiunile militare avansând în Manciuria. În data de 15 august 1945 a avut loc celebrul discurs al împăratului Hirohito privind capitularea Japoniei. Totuşi trupele japoneze din Manciuria nu au încetat imediat operaţiunile şi luptele au continuat un timp.  Până la 2 septembrie, când s-a semnat documentul oficial privind capitularea Japoniei, trupele sovietice, cu excepţia unor operaţiuni de desant marin punctuale, nu pătrunseseră în Coreea.  

Realitatea este că, în fapt, marile puteri erau puţin interesate în acel moment de soarta Coreei. Dacă Japonia sau China făceau parte din preocupările strategice ale marilor puteri, Coreea nu atrăgea atenţia. Colonie a Japoniei din 1910, desigur exista o mişcare politică care milita pentru libertatea Coreei, care acţiona mai ales în străinătate, dar aceasta era divizată, măcinată de conflicte interne şi ambiţii personale, şi nu ajunsese să impună problema Coreei pe agenda marilor decidenţi pe arena politicii internaţionale. Statele Unite până spre sfârşitul războiului nu acţionaseră în nicun fel în problema Coreei.  OSS (precusorul CIA) începuse în vara lui 1945 pregătirea unei Armate de Eliberare formată din coreeni, care urma să fie infiltrată în teritoriul corean, dar aceasta nu ajuns să intreprindă vreo acţiune înainte ca războiul să se sfârşească.

În aceste condiţii, ţinând seama de încetarea abruptă a operaţiunilor militare, deciziile privind soarta Coreei, au fost luate în pripă, la un eşalon de decizie de rang inferior (un comitet de ofiţeri printre care Dean Rusk, viitor secretar de stat al Statelor Unite, care  era doar colonel pe atunci), care, pe baza unei hărţi National Geographic, singura disponibilă, au stabilit paralela 38 ca linie de demarcaţie până la care trebuiau să avanseze armata sovietică din nord şi cea americană din sud.  Linia de demarcaţie a afost propusă chiar pe 15 august 1945, şi fapt interesant, nu a trezit niciun fel de comentarii din partea sovietică, care imediat, pe 16 august, a trimis o notă că acceptă propunerea. Atitudinea sovietică contrastează cu alte situaţii de acest tip, şi demonstrează că nici sovieticii nu acordau vreo importanţă specială Coreei la acel moment.

De altfel, în primii ani după război, linia de demarcaţie nu a fost sub niciun aspect o graniţă, circulaţia peste această linie fiind liberă.

Lucrurile însă se vor schimba treptat.

Kim Il Sung şi urmaşii (1)

Kim Il -sung, în centru, în 1947
Wikipedia Commons

Fotografia pe care am postat-o cu tânărul Kim Il-sung (într-o altă transcriere Kim Ir Sen) mi-a sugerat o idee: de ce să nu scriu ceva despre Corea de Nord? Multă lume citeşte ştiri senzaţionale cu urmaşul lui Kim Il Sung , Kim Jong Un. Dar nu ştiu câtă lume ştie ceva despre istoria Coreei, de ce avem două state Coreea de pildă, cum s-a ajuns la această situaţie.

Coreea de Nord este în mare măsură o creaţie a lui Kim Il-sung (bunicul lui Kim Jong Un). Legitimitatea fondării acestui stat se fondează pe o mitologie a luptei lui Kim Il-sung în cadrul gherilei care se opunea ocupantului japonez al peninsulei Coreea, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

În fapt sunt puţine informaţii verificabile despre începuturile vieţii lui Kim Il-sung.

Se poate stabili că a fost născut la Pyongyang (Phenian) în 1912. Numele său inţial era Kim Song-ju. S-a născut într-o familie creştină. Mama sa, Kang Ban–sok era în mod sigur fiica unui pastor protestant. Există speculaţii că tatăl, Kim Hyong-jik, era şi el pastor.

Familia sa s-a mutat în Manciuria, parte a Chinei, apoi  cunoscută ca stat independent, Manchuko, sub control japonez după 1931.

Istoria oficială din Coreea de Nord îl prezintă ca lider al luptelor de partizani împotriva japonezilor. Într-adevăr, unii coreeni din Manciuria au făcut parte din mişcarea de rezistenţă împotriva japonezilor, o mişcare care avea simpatii comuniste şi se afla în strînse relaţii cu comuniştii chinezi.

Numele de Kim Il-sung se pare că era un nume „de război” pentru mai mulţi şefi de grupări de partizani, iar această confuzie a fost speculată de istoriografia nord-coreeană pentru a îmbogăţi palmaresul de război al lui Kim Son-ju cunoscut mai apoi ca şef al statului Coreeei de Nord ca şi Kim Il-sung. În orice caz Kim Il-sung şi-a  revendicat participarea la atacul de la Poch’onbo în 1937, una dintre puţinele fapte de arme desfăşurate pe teritoriul Coreei, căci , să ne amintim, aceşti luptotori de gherilă luptau în Manciuria, adică China.

Pe de altă parte nu trebuie mers nici în extrema cealaltă de a nega orice particpare  a lui Kim Il-sung în luptele de gherilă. În mod evident după 1945 cînd revine în Coreea era privit ca un lider respectat alături de alţi luptători de gherilă precum Kim Ch’aek (1903-1951) şi Ch’oe Yong-gun (1900-1976), ale căror fapte de arme erau verificabile şi recunoscute.

Importanţa acestei gherile nu trebuie exagerată. Japonezii au controlat bine situaţia şi practic lichidaseră aceste grupuri de luptători în 1940.

Astfel că la sfârşitul lui 1940 Kim Il-sung este nevoit să se refugieze în Uniunea Sovietică.  De fapt acesta va fi şi principalul atu al lui Kim Il-sung în 1945 după eliberarea Coreei: deşi nu era un lider marcant al luptei anti-japoneze, era în mod sigur omul de încredere al Uniunii Sovietice.

În anii 1930 în Manciuria o cunoaşte şi pe Kim Jong-suk  care îi devine soţie şi este mama lui Kim Jong-il, moştenitorul lui Kim Il-sung şi tată actualului conducător al Coreei de Nord.  Kim Jong-il s-a născut în mod sigur în Uniunea Sovietică în februarie 1942 şi numele său iniţial a fost Yuri, un nume potrivit pentru un locuitor al Uniunii Sovietice.

În Uniunea Sovietică, după o perioadă de verificări aloialităţii sale, a fost primit în Armata Roşie cu grad de căpitan servind în Brigada 88 lângă Khabarovsk. Informaţia este confirmată de ofiţeri din Armata Sovietică, I.G. Loboda şi G.K Plotnikov, care au fost responsabili politici în acea brigadă, precum şi de memoriile lui Zhou Bao-zhong, un luptător de gherilă chinez important refugiat în Uniunea Sovietică, care a servit în aceeaşi brigadă. (Andrei Nikolaevich Lankov From Stalin to Kim Il Sung: The Formation of North Korea, 1945-1960, Hurst & Co, London, 2002, p. 49-58)

Odată cu capitularea Japoniei şi intrarea trupelor sovietice pe teritoriul Coreei era nevoie de ofiţeri care să se ocupe de administrarea problemelor civile în teritoriul ocupat. Kim Il-sung era desigur o persoană potrivită pentru o astfel de funcţie. Şi în septembrie 1945 este numit adjunct al kommendant-ului (ofiţerul însărcinat cu administrarea teritoriului ocupat) din Pyongyong.

Cariera politică a lui Kim Il-sung începea să se contureze.