Miturile comunismului

În ciuda relativei sale originalităţi, ştiinţa marxistă rămâne un produs istoriceşte datat, foarte tipic pentru secolul al XIX-lea. Mitologia comunistă nu a fost un accident, nici o revelaţie neaşteptată, providenţială sau catastrofală, ci împlinirea unei îndelungate căutări, a unei aspiraţii profunde. Se explică astfel imensul său potenţial de seducţie şi de iradiere, şi mai cu seamă influenţa asupra intelectualilor porniţi să asalteze lumea. Se adresa unor oameni convinţi dinainte.
Imaginarul epocii prezintă o remarcabilă îmbinare de mituri. Să le numim pe cele mai evidente:

• -mitul Raţiunii (potrivit căruia Raţiunea are întotdeauna dreptate, ceea ce este logic fiind şi adevărat);
• mitul Ştiinţei (potrivit căruia ştiinţa are dubla vocaţie de a oferi o explicaţiem completă şi definitivă a lumii şi de a modifica lumea);
• mitul Unităţii (potrivit căruia Universul, natura, societatea, omul se integrază într-un TOT coerent şi guvernat de legi riguroase);
• mitul determinismului (potrivit căruia o înlănţuire perfectă de cauze şi efecte ar conduce destinele lumii);
• mitul previziunii ştiinţifice (potrivit căruia Ştiinţa şi raţiunea, mizând pe stăpânirea legilor ştiinţifice , pot să prevadă realităţi care se refuză observaţiei sau exeperimentului, precum cele situate în viitor sau departe în spaţiu. Societatea comunistă şi societatea marţiană decurg, în egală măsură, din acest principiu mitologic);
• mitul Progresului, susţinut prin mmitul Evoluţiei (potrivit căruia ar exista un sens ascendent în istoria Universului, a vieţii şi a omenirii);
• mitul transformării lumii (potrivit căruia omul va recrea lumea, atât natura cât şi societatea, potrivit unui plan ştiinţific şi raţional);
• mitul lumii noi (potrivit căruia lumea de mâine, creată de om, va fi esenţial diferită de epocile precedente ale istoriei);
• mitul omului nou (potrivit căruia lumea nouă va fi populată de oameni).

Şi, acoperind cea mai mare parte a acestor mituri, cel mai puternic şi mai activ dintre toate, mitul milenarist, arhetip durabil al imaginarului, atât în varianta religioasă cât şi, mai ales în sec al XIX-lea, în versiunile sale secularizate. celor care nu mai sperau în coborârea lui Mesia, legile ştiinţifice le ofereau un înlocuitor desăvârşit, certitudinea unui MIleniu fără Dumnezeu, şi a unei perfecţiuni cu nimic mai prejos de proiectele milenariste tradiţionale.

Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanistas, Bucureşti, 1999, p. 39-40