Notti Magiche

Notti Magiche, Italia 2018, regia Paolo Virzi

Notti Magiche este o frumoasă și nostalgica poveste despre gloria apusa a cinematografiei Italiene. O poveste care se petrece cu genericul Campionatului Mondial de Fotbal din 1990 din Italia în fundal (cu nelipsitele acorduri ale melodiei Un'estate Italiana și vocea celebrei Gianna Nannini). 

Trei tineri sunt finaliștii unui concurs de scenarii, ocazie care ii aduce la Roma și în contact cu lumea filmului. Care desigur este o lume a fantasmelor, viselor și dezamăgirilor, cum sta bine lumii filmului. 

O lume în care nimic nu este ceea ce pare, imorala am putea spune, dar care produce în final minunea filmului. 

Însă dincolo de povestea despre lumea filmului italian într-un moment când gloriile cinematografiei sunt la apus, este o poveste foarte umana despre acel moment unic, pe care suntem de obicei incapabili să-l recunoaștem, când viata este trăită în plenitudinea ei. 

Și chiar dacă cei trei tineri se vor trezi la finalul povestii, într-o dimineață, în arestul unei secții de politie, în mod sigur au avut în aceasta aventura momentul lor. De viata-visare. Cu asta se ocupa de fapt filmul, nu-i asa?

La prima cosa bella

La prima cosa bella/Prima amintire frumoasa, Italia 2010, Regia:  Paolo Virzi, Cu: Valerio Mastandrea, Micaela Ramazzotti

Daca ar fi sa definesc un aspect comun al filmelor italiene pe care le-am vazut in ultimul timp as spune ca toate sunt filme despre familie. Parinti , frati, nepoti, locutile copilariei si tineretii, toate se strang in jurul unui personaj, sau mai multe personaje, si sunt evocate cu placere. Si implicit cu lipici la spectator care este primit si el in aceasta familie de pe ecran, si in acelasi timp invitandu-l sa rememoreze propria istorie de familie. Succes garantat.

"La prima cosa bella" nu face exceptie. Bruno (Valerio Mastandrea, foarte bun asa cum il stiu din "Non pensarci"), aflat undeva la mijlocul vietii, unde se fac bilanturi si se aduna nereusite, este nevoit, adus mai mult cu forta de sora sa,  sa vina de urgenta langa mama sa aflata careia i se asteapta sfarsitul datorita unei boli incurabile. Prilej de a rememora istoria de familie. Daca momentele din prezent ofera cam multa melodrama ieftina, istoria unei familii disfuctionale, dar in acelasi timp unite (cum se poate asta veti vedea in film) ca cea a lui Bruno, are nerv si tine spectatorul in priza.

Caci mama, Anna, jucata de Micaela Ramazzotti pentru secventele de tinerete, este o femeie care creste doi copii desi a ramas singura din cauza unui barbat prea gelos din cauza frumusetii sotiei sale, iar lumea macho a Italiei anilor 70-80 nu ofera prea multe sanse unei femei independente si nedispusa la compromisuri.

Filmul captiveaza prin recrearea unei atmosfere, Italia anilor 70-80, din atitudini, decoruri, stil de filmare, si mai ales muzica, mai ales muzica, pentru ca familia se reuneste in momentele tensionate fredonand o melodie.

Desi distributia este inegala, si unele personaje sufera de un joc prea mult influentat de stilul serialelor de dupa-amiaza, Micaela Ramazzotti, mama, este perfecta pentru rolul sau si prin pozitia centrala in constructia filmului face sa treaca neobservate scaderile pe alte partituri.