John Wick, USA 2014, regia David Leitch şi Chad Stahelski, cu Keanu Reeves, Michael Nyqvist, Willem Dafoe
John Wick e genul de film în care singurul rol memorabil e
cel al câinelui (so cute indeed). Din păcate regizorul a fost suficient de
neinspirat ca să omoare singurul personaj interesant în primul sfert de oră al
filmului.
Aşa că John Wick e supărat că nişte cocalari care parlesc pe
ruseşte i-au omorât câinele. Care era de la nevastă-sa, care a murit şi ea. Nevasta-sa
a murit de cancer, nu de cocalari.
Nu-i aşa că deja aţi început să suferiţi ca
la o melodramă indiană?
Că altfel i-ar fi iertat pe cocalari că i-au furat şi
Mustangul!
Ce face omul supărat în America?
Scoate gun-ul de la
păstrare din pivniţă dintre butoaiele cu varză (v-am păcălit, nu are butoaie cu
varză, ci ceva aur în film) şi începe să tragă în tot ce mişcă, în special
cocalari cu accent rusesc. Curge sânge mai ceva ca la un shooter din ala bun,
care te ţine toată noaptea în faţa calculatorului.
Regizorii David Leitch şi Chad Stahelski au avut intenţii
bune, să sublinieze calităţile artistic-picturale ale filmului de acţiune, cu
câteva cadre extrem de stilizate. Numai că treaba asta s-a mai făcut (să vă zic
numai de Robert Rodriguez) şi trebuie să ştii să o faci foarte bine (cel puţin ca
Rodriguez) ca să ţină şi să impresionezi spectatorul. Că altfel spectatorul nu ţine minte
decât că a văzut un alt film în care se împuşcă unii, plus un câine care se
uşurează pe peluză.
