În secolul al XIX-lea localitatea Vâlcele din Covasna de astăzi ( în maghiară Előpatak), era un destul de frecventat și apreciat loc de băi cu ape minerale. Însuși prințul Serbiei Milos Obrenovici își tratata suferințele în acest loc. Se pare că a fost așa de mulțumit de efectele curative ale tratamentului, încât a ridicat o biserică ortodoxă pe la 1843 în localitate, care păstrează și astăzi portretul princepelui ca ctitor.
p.115-116
Desigur, faptul că modestul târg moldav al Tecuciului se află în apropierea viilor de la Nicorești, cu celebrele sale licori, este scuză suficientă pentru locuitorii orașului de se fi îndulcit în a aduce cu sârguință onoruri zeului Bacchus.
Iată cum această patimă a creat ceva emoție la carntina Galați la 1831. Dar să lăsăm documentul vremii să vorbească:
„Certificat
După înscrisul cinstitei Pârcălăbii cu numărul 3344 prin care ni se solicita să cercetăm trupul mortului Vasile Tecuceanul, care a murit la carantina din Galați, am urmat cercetarea împreună cu doctorul carantinei și s-au aflat trupul pe din afară fără niciun semn de lipicioasă boală. (era epidemie de holeră în acea vreme) Așadar efectuând disecția, s-au deslușit că muruntaiele lui sunt curate, iar moartea lui a fost cauzată de Apoplexia sanquinis, venită lui din multă beție, pentru care încredințăm cu ale noastre iscălituri,
Gheorghios Condos, medic
Doft. Chiriacopol
1831 mai 22
Dimitrache Lupașcu comis, cionovic rânduit din partea Pârcălăbiei.”
A fost interesant să recitesc cartea despre Magellan a lui Stefan Zweig. Vine oarecum în completarea lecturii despre Panait Istrati. Snteți surprinși de ce spun asta? Pentru că e o carte pe gustul epocii interbelice, care căuta eroi. Viața era percepută, mai ales în păturile intelectuale care dădeau tonul și creau moda, ca un demers prin care trebuia să se manifeste excepționalul. Dincolo de morală. Dincolo de de...orice. De aceea poate a prins așa de bine Panait Istrati atunci, ca erou excepțional al vieții sale, reflectat în oglindă în literatura sa.
Stelian Tănase aduce „tonul potrivit” în această biografie a unui scriitor atipic pentru România. Stelian Tănase sesizează că în cazul acestui genial brăilean, sintagma „o viață ca un roman” nu e o simplă și uzată frază, ci esența care poate lega o biografie plină de contradicții. Cu un personaj cu un neastâmpăr care nu-i permite să se așeze nicăieri (poate moștenire de la un tată grec aventurier, altminteri cu totul absent în viața sa), un stângist din fronda celui care nu are nimic, dar mai ales un adept al totalei libertăți, încât a realizat cât de amăgitoare pot fi realitatea politicii ideologizante, fie ea și de „stânga”, abordarea unei biografii sub semnul romanescului este singura soluție pentru a aborda o viață de OM, viața lui Panait Istrati. De citit pe nerăsuflate.
 |
| Photo by Towfiqu barbhuiya on Unsplash |
Multe date economice interesante despre istoria României. O informație mi-a atras atenția. Procentul din PIB al datoriei publice în 1980 al României. Este îndeobște admis că în anii 1980 a avut loc o degradare accentuată a nivelului de trai al românilor în condițiile în care România contractase o datorie externă importantă și s-au făcut eforturi pentru plata acesteia.
In valoare absolută cifrele nu mai au relevanță, moneda în care sunt exprimate (USD) s-a devalorizat și comparațiile cu momentul actual nu exprimă nimic. Dar e interesant de văzut ca procent al datoriei externe din PIB. Ei bine, maximul a fost atins în 1980 când datoria externă a României a fost de ...26,9% din PIB.
Ultima data când am verificat, noiembrie 2024, datora publică a României ca procent din PIB era de aproximativ 54%.
Adică dublu. Adică... trageți voi singuri concluziile.
Cum cuvântul pandemie nu se inventaste la 1800, uite cum se făceau bani din epidemii la vremea aceea. Recunoașteți modelul?
"Cu toate acestea, in mare măsură, eforturile de prevenire a răspândirii epidemiilor întreprinse de domnitorii din seclul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au fost ineficiente. Pe de o parte, acestea au rămas parţiale și, de obicei, au constat în crearea unei carantine improvizate în jurul unor locuri specifice unde au fost semnalate cazuri de ciumă, cum ar fi cetățile otomane dispuse de-a lungul Dunării. Personalul care ar fi trebuit să conducă astfel de carantine era slab instruit şi în mare parte neplătit. Pentru a înrăutăți lucrurile, autoritățile locale corupte au transformat în curând măsurile de prevenire a epidemiei într-o sursă de abuz şi de extorcare. Îngrijitorii (cioclii) jefuiau casele bolnavilor, puneau morţii şi bolnavii în aceeaşi căruță şi-i lăsau în câmp deschis în afara oraşului. Populaţia era adesea terorizată chiar de dregătorii insărcinați cu implementarea măsurilor anticiumă. Aceştia din urmă nu doar că erau interesaţi de prelungirea epidemii- lor pentru a-şi primi in continuare lefurile, dar mai şi extorcau bani de la populaţie, ameninţând că le vor decreta casele ca fiind contaminate şi că-i vor duce la spitalul de ciumați, unde moartea era aproape sigură.
Aceste abuzuri l-au determinat pe consulul prusac Ludwig von Kreachely să vorbească despre ciuma morală şi politici ce afectează Principatele, în timp ce supuşii austrieci au decis să-şi creeze serviciul de îngrijire şi spitalul de ciumaţi proprii. În cele din urmă, populația a ajuns să se opună frecvent măsurilor antiepidemice prescrise de poliția medicală şi s-a ataşat de ritualurile religioase. Rezistența bucureștenilor l-a obligat pe Ioan Caragea să revoce Statutul pentru combaterea ciumei la mai puțin de o lună după ce a fost pus in aplicare, în ianuarie 1814. Măsurile de carantină luate de autoritățile ieşene în timpul epidemiilor din 1819 au provocat o revoltă fățișă, care l-a obligat in mod similar pe domnitorul Mihai Suțu să le revoce. Situația epidemică deplorabilă a Principatelor de de la inceputul secolului al XIX-lea a pus pe ordinea de zi a boierilor reformatori măsura de inființare a unor servicii regulate de carantină şi au reprezentat o prioritate pentru autoritățile de ocupație după 1828." p. 316
Altminteri cartea lui Victor Taki este foarte interesantă pentru ca aduce ceea ce lipsește la noi mai mereu în cercetarea istorica, perspectiva" celorlalți". În cazul de față perspectiva rusească în relația cu țarile romăne în prima parte a secolului al XIX-lea.
Cum s-au împlinit 80 de ani de la evenimente, bănuiam că pasiunile s-au mai domolit față de acest moment istoric, 23 august 1944, atât de politizat. Să nu uităm că în timpul regimului comunist 23 august reprezenta data sărbătorii naționale, dată investită cu implicații politice, văzută ca act fondator al regimului comunist. Cum și eu am scris o mică carte în legătură cu evenimentul (Istoria unei minciuni bolşevice- 23 august 1944) am fost foarte interesat să văd care mai este stadiul cerecetării despre 23 august 1944 astăzi.
În carte avem opinia a 16 istorici: Sorin Aparaschivei, Florian Banu, Vasile Buga, Ioan Chiper, Valentin Ciorbea, Constantin Corneanu, Viorel Domenico, Alexandru Ghișa, Constantin Hlihor, Petre Opriș, Petre Otu, Ioan Scurtu, Dan-Dragoș Sighicea, Alin Spânu, Ottmar Trașcă și Cătălin Turliuc.
Pot observa că pasiunea pentru detaliile evenimentelor de la 23 august 1944 s-a mai potolit față de o perioadă anterioară anii, 1990 și primii ani 2000. România a întors armele, din aliat al Germaniei lui Hitler în războiul mondial, trece de partea aliaților (Națiunile Unite). Mai toți au tras concluzia că detaliile, greu de stabilit în lumina subiectivității mărturiilor pe care le avem, sunt puțin importante față de două mari constatări. Oricare ar fi fost condițiile de pace ce ar fi fost propuse diverșilor actori politici, Ion Antonescu, Conducător al Statului la acel moment (și subiect al admirației multor istorici, cum transpare printre rândurile din carte), Regele Mihai sau opoziția politică Maniu -Brătianu, pe termen lung soarta României era pecetluită. Statele unde aveau să ajungă trupele sovietice urmau să fie comunizate și transformate în state satelit ale Uniunii Sovietice. Desigur, istoria contrafactuală nu este un demers foarte bine primit de cercetători, dar, prin comparație, state precum Polonia și Cehoslovacia, deși aveau un statut mai bun, nu erau țări învinse ca România, nu au scăpat de această soartă. Cu atât mai mult România, stat învins nu e probabil să fi avut o altă soartă, indiferent de ce garanții s-ar fi înscris în convenția de armistițiu.
În ce privește timpul scurt, toți actorii politici au tot amânat să-și asume o decizie, astfel că, practic, la momentul 23 august 1944, decizia nu a mai contat prea mult, evenimentele erau deja în curs, dincolo de orice control al politicii românești, ofensiva sovietică rupsese frontul Iași-Chișinău, ultima linie de rezistență militară înainte ca România să fie ocupată, la 20 august 1944.
Poate singurul efect pozitiv al lui 23 august este că a fost înclinată balanța în favoarea României în ce privește soarta Transilvaniei. Alexandru Ghișa face un studiu interesant privind modul în care a fost privită soarta Transilvaniei în timpul celui de Al doilea război mondial, fiind evidențiat că soluția întoarcerii Transivaniei (părții de nord) la România, după ce fusese atribuită Ungariei în 1940, nu era o soluție evidentă.pentru aliați. De exemplu, în iunie 1944 sovieticii au instituit chiar o comisie (comisia Litvinov, același personaj care încheia un pact cu Titulescu pe când era comisar al afacerilor externe al URSS) care să analizeze soluțiile posibile pentru Transilvania. Comisia a propus ca soluția cea mai bună (dar nu necondiționată) era restituirea către România. Recunoașterea ca parte a Ungariei, se opina, ar fi pus în dificultate Uniunea Sovietică, căci aceasta ar fi subscris astfel la o soluție impusă de Hitler. Însă exista pe masă și avea mulți susținători soluția unui stat independent Transilvania. De exemplu, Walter Roman (tatăl lui Petru Roman. politicianul celebru după 1990 la București) aflat la Moscova și consultat în problemă, recomanda soluția unui stat separat Transilvania. Faptul că s-a întâmplat 23 august 1944 face pe sovietici să se hotărască: în definitiv România nu mai este în război cu Uniunea Sovietică din acel moment și chiar contribuie cu două armate la ofensiva împotriva Germaniei, în timp ce Ungaria este în continuare un inamic. Ceea ce nu va împiedica pe dictatorul sovietic, Stalin, să folosească Transilvania ca mijloc de presiune asupra politicii românești: nu va permite reinstaurarea administrației românești în Transilvania decât după ce la București se va instaura un guvern controlat de comuniști și total supus Uniunii Sovietice, în martie 1945.
Alte contribuții interesante sunt treceri în revistă a istoriografiei dedicate evenimentului în Germania (Ottmar Trașcă) sau, încă și mai interesant, în Uniunea Sovietică/Rusia (Vasile Buga). Cu informații interesante vin, în studii de nișă, Valentin Ciorbea și Dan-Dragoș Sichigea despre spațiul-fluvialo maritim în cursul evenimentelor, sau Viorel Domenico despre filmul documentar dedicat evenimentului.
Despre faptul că politica se face prin simboluri și nu neaparat prin fapte, este materialul lui Petre Opriș despre adnotările liderului Partidului Comunist din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej, raportat la un discurs al mareșalului Malinovski din 1958. Mareșalul Malinovski condusese ofensiva sovietică din 20 august 1944 care rupsese frontul Iași-Chișinău. El ține un discurs în fața Academiei Militare din Frunze (Academia militară sovietică) în care, ca orice comandant de oști, nu ezită să se laude cu realizările sale militare, evident trecând sub tăcere alte fapte și alte contribuții care eventual i-ar micșora gloria. Figură de stil acceptabilă în astfel de discursuri și îngăduitor privită pe orice meridian unde lumea trăiește normal. Nu însă și de Ghiță Dej, pentru că 23 august 1944 este un act care îi legitimează puterea, și orice ignorare a faptelor sale produce mare supărare. Așa că Ghită Dej face din acest discurs prilej de multă ofuscare, îl subliniază cu creioane colorate și face diverse comentarii acide, după cum citim în documentul păstrat în arhive.
La capitolul excentricități, un articol în care toate desfășurările, la 23 august 1944, dar chiar și după, sunt privite în cheie a acțiunii serviciilor secrete. Sigur, conspirațiile sunt la modă, poveștile cu spioni irezistibile, și materialul e bun ca literatură „conspiraționistă”. Ca lucrare de istorie ignoră cu desăvârșire problemele pe care le ridică calitatea surselor. Sunt folosite fără niciun discernământ acte de anchetă ale autorităților comuniste, și relatări din lumea serviciilor secrete. Despre actele de anchetă ale autorităților comuniste nu trebuie să insist prea mult că acelea nu erau acte care își propuneau să afle vreun adevăr, ci ele serveau scopului justificării ideologico-politice ale unor acte de putere ale regimului comunist. Astfel că valoarea lor ca adevăr faptic descris este mai mult decât discutabilă. În ce privește serviciile de informații, acestea se ocupă și cu informarea, dar (mai ales aș zice eu) cu dezinformarea. Așa că și relatările din acea zonă trebuie primite circumspect.
