Ornamentul maselor

 Sigfried Kracauer. Ornamentul maselor, traducere Christian Ferencz-Flatz

Mare mirare este ca mai există edituri care tipăresc astfel de lucrări. Ornamentul maselor a lui Siegfried Kracauer este o carte fundamentală privind cultura în condițiile cvilizației de masă, caracteristică a lumii începând cu secolul XX.

Carte apărută în anii 1920, este un produs al contextului istoric particular al Germaniei republicii de la Weimar. Este o lume sufiecient de liberă, cu suficientă tradiție a reflecției intelectuale, care experimentează tentațiile și avatarurile culturii de masă.

Metoda este una apropiată metodei fenomenologiei, se pornește de la experiența individuală spre generalizare, însă Kracauer nu caută esența, ci  vrea în primul rând să înțeleagă tendințele. În definitiv Kracauer este un jurnalist, a fost editor și corespondent la Frankfurter Zeitung, cartea este o colecție de eseuri scrise  cu vădit scop jurnalistic. Kracauer nu critică, vrea să înțeleagă.

Eseul care dă  titlul cărții pleacă de la constatări asupra spectacolului de cabaret berlinez, în vogă în anii 1920, pentru a trage concluzii asupra culturii în civilizația de masă. Bineînțeles, filmul este mult invocat și analizat din peraspectiva culturii de masă. În paranteză fiind spus, după accederea naziștilor la putere, Kracauer a părăsit Germania și și-a făcut un nume în domeniul criticii și teoriei filmului.Cartea sa din 1947 „From Caligari to Hitler: A Psychological History of the German Film” e o operă clasică în domeniu.

Esența studiilor este constatarea că, existența în civilizația de masă, este o existență „evacuată de sens”.

Despre omul-masă spune:

„Prins în domeniul imanenței, dar având totodată nevoie de transcendență, el duce în sensul cel mai propriu-zis al termenului o existență dublă, ce nu se lasă firește despărţită în două poziții ocupate succesiv, ci mai curând desfide - ca tensiune interioară, izvorâtă din participarea omului la ambele dimensiuni deopotrivă - orice descompunere. Astfel, destinul său este tragic prin faptul că el încearcă să realizeze absolutul în imanență, dar el află totuși o oarecare conciliere prin faptul că desăvârşirea îi apare în permanență ca un miraj dinaintea ochilor. El se găsește mereu simultan în spațiu și pe buza unei infinități supraspațiale, în timpul ce curge și într-un reflex al eternității, iar această de- dublare a existenței sale este de fapt o caracteristică unitară, in măsura în care ființa sa e tocmai tensiunea ce leagă imanența de transcendenţă. Fie că dansează ori călătorește, omul real nu percepe niciodată dansul și călătoria ca pe niște îndeletniciri ce-şi au sensul în ele însele. Din contră, ele îşi primesc conținutul întreg și forma, la fel ca toate întreprinderile omului, și din acel alt domeniu spre care e orientată ființa sa”(p.108).

Concluziile sale sunt extrem de actuale, chiar și pasiunea pentru social-media și consumul fără nesaț și fără scop informativ de imagini, găsește explicație la Kracauer acum 100 de ani:

„Drept urmare, nicio altă epocă nu a știut vreodată mai puțin despre sine decât a noastră. Dispozitivul revistei ilustrate este, în mâna societății dominante de astăzi, una dintre cele mai puternice arme în greva generală declarată cunoaşterii. Succesul acestei greve este asigurat, nu în ultimul rând, de aranjamentul cromatic al imaginilor. Alăturarea lor exclude în mod sistematic orice legătură coerentă pe care conștiința ar putea s-o sesizeze. „Ideea imaginii" este chiar aceea de a alunga ideea, iar fotografiile viscolite din toate părțile trădează tocmai indiferența faţă de ceea ce vor în fond să spună lucrurile din cuprinsul lor. Fireşte, această situație n-ar fi în sine necesară, dar ilustratele americane cel puțin - pe care le imită în multe privințe și revistele celorlalte țări - echivalează astăzi lumea însăşi cu totalitatea fotografiilor”.(p.95)

O carte chiar de citit!

Despre Basarabia

 Pentru ca tot au fost alegeri în Basarabia, Republica Moldova ca să fiu oficial, iată o carte care merită să fie citită ca să scăpați de false așteptări.

Luptătorul transilvanean pentru drepturile românilor, Onisifor Ghibu, pleacă, ca alți patrioți, în România în timpul Primului război mondial, văzând în conflagratia mondială ocazia realizării visului unității românilor. 1917 este un an al încercărilor. România nu se comportase prea bine în război, jumătate de țară era cucerită de inamic, visurile de unitate cu Transilvania păreau a fi departe de realizare. Onisifor Ghibu își găsește un nou spațiu unde poate contribui la propășirea națiunii: Basarabia. Pe fondul proclamarii republicii în Rusia, stării revoluționare din acea tara aliată în acel moment, consideră că poate contribui la cauza autodeterminării moldovenilor din Basarabia.

Metodicul și în același timp entuziastul ardelean, însă, va avea parte de un duș rece în Basarabia. Cartea sa "În vâltoarea revoluției rusești" reprezintă însemnările sale de zi cu zi, fără prelucrare, unde își descarcă toate frustrările. Venit din Ardealul unde românii, în ciuda piedicilor administrative ale statului austro-ungar, păstrau o vie conștiință românească, Onisifor Ghibu constată că în Basarabia există foarte putini care au o conștiință națională "moldovenească", și încă și mai puțin românească. "Intelighenția" era rusificată, și chiar și cei care mai foloseau limba moldovenească, aveau mentalitatea, aspirațiile și grijile spațiului rusesc, fără a se referi nicidecum la vreo apartenență națională specifică.

O conștiința națională moldovenească sau românească nu putea fi descrisă decât ca fiind foarte firava în anul 1917.

Onisifor Ghibu se confruntă și cu alte probleme ale mentalități locale. Obișnuit cu acțiunea organizată și eficientă specifică spațiului central european, ardeleanul nimerit în Basarabia nu poate decât să deplângă pasiunea pentru discuții lungi, fără finalitate în acțiune concretă, lipsa de orice organizare. Tot ce poate să facă este să suplinească aceste lipsuri prin efortul său personal, dar cu multe riscuri, pentru că el rămâne totuși un străin care se implică politic într-o altă țară.

Uneori amărăciunea îl face pe Onisifor Ghibu sa judece prea aspru pe cei din jurul său. De exemplu, are o relație complicata cu liderul Partidului Național Moldovenesc, Pantelimon Halippa. Îl considera pe acesta insuficient dedicat cauzei naționale. Un observator mai detașat recunoaște în Pantelimon Halippa un politician foarte realist. Confruntat cu provocările unei revoluții bolsevice în desfășurare în jurul micuței Basarabia, asaltat de cereri din partea a diverse grupuri bolșevizate, între care foarte periculoase grupuri de soldați îndoctrinați de propaganda bolsevică, Pantelimon Halippa se străduiește să rămână relevant ca lider politic pentru toate aceste mișcări, foarte diverse ca obiective, să navigheze în apele tulburi, și să servească cât mai bine cauza națională. 

Cartea e un document extrem de interesant, și recomand a fi citită de cei care vor să înțeleagă mai bine cât de complicate sunt lucrurile în Basarabia. 

Beetlejuice Beetlejuice

 

Beetlejuice Beetlejuice,2024  regia Tim Burton, cu Michael Keaton,Winona Ryder, Catherine O'Hara, Jenna Ortega, Justin Theroux, Monica Bellucci

Tim Burton a devnit nostalgic după producția care l-a făcut „mare” în 1988, Beetlejuice. Așa că i-a făcut o continuare.

Filmul a avut succes la public și încasări generoase, așa că se poate vorbi de un succes, cel puțin comercial. Eu aș zice că e vorba de un simptom al nivelului deplorabil al producțiilor actuale. Da, e un film Tim Burton, inventiv când vrea asta, și publicul a simțit asta și a văzut filmul cu plăcere. Prin comparație cu ce e în jur, e un film bun, dar nu foarte...

În primul rând filmul se chinuie să înghesuie în scenariu personajele jucate de Winona Ryder și Catherine  O'Hara în primul film. Așa după 30 de ani, să marcheze continuitatea. Demers nu prea reușit. Roluri nu prea ofertante, iar cele două actrițe nu prea au nimic de spus. 

Esențialul, desigur, e Beetlejuice, adică Michael Keaton. Care nu dezamăgește, dar, totuși, vârsta își spune cuvântul, nu mai este aceeași energie.

Rămân glumițele ușurele, corecte politic, și multă inventivitate în imagini (și ilustrare muzicală), nu e rău, dar cam puțin.

România, tot ca acum 200 de ani

 

Toți știu că numai protecția și acceptarea obedienței le pot asigura o „carieră”, relativ ușor de construit și o serie întreagă de alte beneficii și privilegii. Sub pălăria unui stăpân puternic și influent, viața e mult mai ușoară, chiar dacă îngrădește cumva personalitatea și libertatea. Și, până la urmă, de ce ar avea nevoie de atâta slobozenie sau personalitate, când accesul la putere și la dregătoriile înalte este deja stabilit, iar bunăstarea contează mai mult. prin susținerea supusului, boierul își asigură nu numai prestigiul, ci și serviciul celui promovat. promovarea nu are nicio legătură cu o „pregătire” a slujbașului(adesea ajuns într-o slujbă total diferită de cea pe care o ocupase până atunci), căci un slujbaș domestic nu are nicio fărâmă de formare profesională, ci își datorează poziția mai degrabă unui favor și unei nevoi a stăpânului. Acesta are nevoie de un om de încredere într-o anume slujbă și își asigură informația și celelalte beneficii materiale sau simbolice ale slujbei prin numirea unui om de încredere. Astfel, marii boieri ajung să dețină monopolul numirilor în slujbele inferioare și să-și asume o parte a profitului acestora. Același lucru poate fi observat și la nivel local, unde boierii înstăriți din provincie își construiesc rețele clientelare de putere. Cu cât sistemul administrativ crește, cu atât se înmulțesc slujbele. Veniturile nu presupun numai simpla deținere a unei importante dregătorii, ci și popularea întregului aparat cu oameni loiali, datori și dependenți.

Constanța Vintilă-Ghițulescu, Evgheniți, ciocoi, mojici,  Despre obrazele primei modernități românești,. 175-1860, Humanitas, 2013, p. 234-235

Pasajul de mai sus descrie realitatea administrației publice în țările române pe la 1830. Adică acum aproape 200 de ani în urmă. Credeți că s-a schimbat cu ceva?

Cum se sfârși socialistul Lassalle

 

Ferdinand Lassalle este practic întemeietorul mișcării socialiste in Germania. Prieten cu Karl Marx, revoluționar, a avut un sfârșit de vodevil cu conexiuni valahe.

În 1864 se îndrăgostește de o tânără, se pare foarte atrăgătoare, Helene von Dönniges. Însă familia acesteia nu vrea să audă de vreo legătură cu revoluționarul de stânga, care, mai era și evreu, ceea ce in concepția vremurilor acelea, era descalificat. Familia e mai bucuroasa sa consimtă la o logodna cu un, foarte îndrăgostit și el, print valah, Iancu Racoviță, și își spunea pe drept prinț, căci era stranepotul domnilor tarilor romane din familia Racoviță. Ca să nu mai punem la socoteală averea frumoasă ce o avea.

Lassalle trimite provocare la duel, tatălui domnișoarei, pe care însă o accepta proaspatul logodnic, Iancu Racoviță. Poveștile spun ca niciunul dintre combatant nu prea era familiarizat cu armele de foc. Cum ar fi, Iancu Racoviță spune ca a fost din întâmplarea reculului armei, Lassalle este împușcat și moare în trei zilei. În puțin timp Iancu se căsătorește cu impricinata, dar nu va trai nici el mult după aceea. Asa ca lumea aventuroasa a Europei secolului al XIX-lea se imbogateste cu o prințesă Helene de Racovitza. 

Bastardul

 

Bastardul, Danemarca 2023, regia Nikolaj Arcel, cu Mads Mickelson

În sfârșit un film care spune o poveste. Chiar dacă împrumută rețeta sigură a filmului western, colonizarea în pământuri pustii, lupta cu adversitatile naturii, dar mai ales cu răutatea oamenilor, filmul știe sa spună o astfel de poveste, mai ales știe sa o spună original pe măsura unei epopei din Danemarca secolului al XVIII- lea, epoca în care este plasata acțiunea filmului. Nu lipsesc nici fire narative secundare, poate un pic teziste, precum discriminarea și acceptarea celui diferit. Cu cadre cinematografice imprumutate atât din tradiția westernului, dar și cu imagini demne de pictori flamanzi din secolul în care se petrece acțiunea.

Și mai ales, este un film de caractere, și aici întra în joc, la superlativ, arta actorului. Este filmul lui Mads Mickelson, vedeta la el acasă, dar și internațional, și filmul arata ca este un actor fantastic. 

Bine susținut de restul distribuției, inclusiv de un vilan pe măsură jucat de Simon Bennebjerg. De văzut. 

Sa radem cu Stalin

 

Stalin avea și umor, cam negru, e adevărat. 

În decembrie 1944 generalul Charles de Gaulle, conducătorul și eroul Franței recent eliberate, se afla în vizita la Moscova. Ca gest de bunăvoința, înaintea  vizitei, amnistiase și permisese revenirea în Franța a șefului partidului comunist francez, Maurice Thorez. Acesta, pentru ca fugise de înrolare în război, era, pentru autoritățile franceze, un simplu dezertor care trebuia sa suporte rigorile legii ca toți dezertorii în timp de război.

Stalin, vădit satisfăcut de această măsură, în întâlnirea cu de Gaulle îl întreabă: "Acum ca i-ai permis sa se întoarcă (lui Thorez), când îl împuști"?

Siderat, de Gaulle a răspuns políticos ca doreste sa reconstruiasca Franța cu toți francezii.

Anecdota povestita de contele de Marenche, în acea vreme aghiotant al generalului Juin, care a fost în delegația franceză în vizita la Moscova. 

Inside out 2

 Inside Out 2 nu putea veni pe ecrane decât încercând sa răspundă la marile așteptări pe care le - a creat prima parte.  Cu un scenariu extrem de inteligent aplicat la psihologie, cu o animație excelent stilizata, la vremea sa apreciam acest film ca una dintre producțiile glorioase ale studiourilor Pixar. 

In mare parte Pixar onorează așteptările. Riley, eroina pe care o știm din prima serie, a crescut mare, vine adolescenta și emoțiile sale devin mai complexe. Pe lângă Joy, Sadness, Anger, Fear si Disgust, avem acum pe Anxiety, Envy, Embarrassment  și pe Ennui (numele franțuzesc al personajului nu este degeaba, este compus adorabil cu accent și maniere franceze, plictiseală cu clasă, adică).

Este vârsta în care provocările maturizarii fac din Anxietate o sentiment foarte des resimțit.

Intriga e simpla: Riley vrea sa se facă acceptată în perspectiva unor noi colegi la liceu. Ceea ce nu e simplu. Plus ca nu mai știi unde e locul vechilor prieteni.

Un tur de forță al imaginației celor de la Pixar pentru a reda aventurile sentimentelor, contradictorii, pe care le încearcă Riley. Cum se va descurca Joy cu Anxietatea care pare să preia controlul?

Un film cu care și mari și mici vor empatiza.

Doar o singura scadere: Pixar-Disney au preferat să joace "safe", pentru ca, da, Anxietatea e o mare problema în care se vor recunoaște toți, dar unde este Love?