Ştiu că e greu de crezut ca un cotoi cu blana neagră ca tăciunele să poată să vă vorbească despre lucruri atât de înalte, în care până şi filosofii se încurcă, dar lucruri importante pentru soborul mâţelor din cetate sunt pe cale să se întâmple, astfel încât un lucru trebuie lămurit pentru folosul generaţiilor următoare: care sunt mai buni, creştinii sau sarazinii?
Mă simt îndreptăţit să vorbesc despre această încurcată afacere pe cât pot să spun că încă din fragedă pruncie am cunoscut atât răutăţile, cât şi binefacerile creştinilor. Am deschis ochii chiar aici între zidurile cetăţii Otranto printre dărâmăturile unei case vechi , unde, în înţelepciunea ei, mumă-mea a ştiut să mă ascundă, împreună cu fraţii mei. Înţeleaptă fiinţă, căci în scurtă vreme prevederea sa îşi dovedi roadele. Biata pisică, cu o blană la fel de smolită ca şi cea pe care o port, trebuia să aibă grija a şase guri flămânde, aşa că se avânta deseori să vâneze chiar şi ziua în amiaza mare. Asta până într-o zi în care a dat peste o ceată de zurbagii ce se învârteau printre ruine. Şi cum pisica neagră e lucrul diavolului, nu poate fi vreo distracţie mai mare pentru un băietan decât să spânzure de-o cracă mâţele (cu atât mai bine dacă sunt negre) şi să le bată cu pietre până îşi dau sufletul. Desigur lucrurile acestea le-am aflat mai târziu, însă nu pot uita miorlăiturile jalnice ale mâţei pe care o ştiam de mumă, urletele sfidătoare ale băietanilor, şi cumplita jale şi frică ce ne cuprinsese pe mine şi pe fraţii mei. Totuşi, frica a fost mai puternica decât jalea şi niciunul din fraţi nu a avut curajul să iasă din ascunzătoare şi nici măcar să zică miau aşa că zurbagii ocupaţi în cruda lor îndeletnicire nu au dat şi peste noi. Că altfel atât ar fi fost.
După frică, a venit foamea, iar ghiontul din stomac ne-au făcut să ieşim în ziua următoare din adăpost cu plânsete jalnice după muma dusă cât şi a sorţilor năprasnici.
Dar am fost izbăvit. O femeie, de care o să vă povestesc mai multe pe dată, care trecea pe lângă ruine a auzit glasurile noastre subţiri şi s-a îndreptat spre noi. Şi deodată m-am simţit luat pe sus, încât mi-am zis că e gata cu mine, dar nu a fost aşa, căci femeia m-a luat în palmă, m-a dezmierdat şi apoi m-a pus într-o pungă ce o ţinea la brâu, unde mirosea bine a busuioc şi a lapte, şi era cald. Atât că am adormit pe dată.
Cât despre fraţii mei, nu i-am mai zărit de atunci.
Acum e vremea să povestesc despre această femeie, căci dacă până la acea vreme aflasem despre oameni ca despre bestii cu două picioare, duşmani ai neamului pisicesc, iată că acum am aflat de binefacerile ce pot veni de la oameni.
Biata femeie era văduvă şi-şi ţinea viaţa crescând nişte văcuţe pe lângă o căsuţă sub zidurile cetăţii. Cum bine vă daţi seama într-o casă unde nu lipsea laptele era raiului pentru un motan, şi nu am nici un motiv a mă plânge că nu ar fi fost întocmai aşa şi pentru mine.
Aşa cum aveam să aflu din poveştile ce le spunea cu vecinele (cât le mai meliţa gura când eu aş fi vrut să dorm!) biata femeie rămăsese văduvă după un bărbat ce se angaja să lupte pe bani în războaie, ocupaţie mult mai înlesnită decât să trudeşti toată ziua pământul. Aşa ajunsese să cumpere ceva pământ, ceva vite, şi mai ieşiseră din sărăcia ce se vedea mai prin toate casele dimprejur. Din încropeala aceea nu mai rămăsese mare lucru, căci pentru zestrea fetelor ce trebuiseră măritate se cheltuise mai tot.
Şi într-un sfârşit se dusese şi norocul bărbatului care îşi lăsase oscioarele undeva pe un câmp de luptă dincolo de mare în războaiele cu sarazinii.
Aşa am aflat eu de sarazini, din poveştile despre răposatul şi faptele lui de arme.
Aceştia erau descrişi ca cel mai mare rău al omenirii, bestii care se hrănesc cu sânge de creştin, şi care, nenorocire, erau acum tocmai peste apă la nici o zi de vâslit cu galera, ceea ce nu era deloc liniştitor pentru locuitorii din Otranto. Pe vremuri, pe când bărbatul ei era tânăr, şi lupta în războaie, mai erau prinţi creştini dincolo de apă care luptau cu sarazinii, unul Skanderbeg era în mare prieteşug cu regele Ferdinando, şi soldaţi ai regelui,printre care şi răposatul soţ, mergeau să-l ajute pe acest viteaz. Însă sarazinii au acum un stăpân, ce poartă numele acelui idolatru la care se închină sarazinii, Mahomed, (fi-e numele blestemat pe vecie, îşi făceau cruci femeile), unul care se spune că este diavolul în persoană (ptiu, scuipau femeile, şi o făceau întotdeauna spre mine când mă aflam în preajmă), care cu dibăcia sa distrugătoare a cucerit cetatea vestită a Constantinopolului şi s-a jurat să ajungă să ia şi Roma, or bine ştie toată lumea că drumul spre Roma trece pe la Otranto, şi atunci toţi îngheţau de spaimă la gândul acesta.
Dar apoi, stăpână mea, râdea şi făcea la femei descântece şi legături de dragoste, care altfel erau mult preţuite, deşi cu oarecare teamă, de toţi din vecini, şi pot să spun că la toate descântecele stăteam şi eu, şi oamenii parcă aveau mai multă încredere când mă aflam eu acolo, deşi apoi spuneau că trebuie să fie vreun lucru al diavolului în toate astea de stăpâna ţine o mâţă neagră în casă. Dar stăpânei puţin îi păsa, ei îi plăcea să îmi scarmene blana, iar mie îmi plăcea să beau lapte şi să prind şoarecii din hambar, mai ales că primeam laude pentru asta. Iar de sarazini stăpânei nu îi era frică, că tot oameni erau şi ăştia, şi dacă zici pe limba lor că Allah e un Dumnezeu şi Mahomed e profetul său, te lasă în pace. Doar de văcuţe îi era teamă, că orice oaste e o oaste, şi ghiolbanii ăştia din oşti, creştini sau sarazini sunt tot una, au mereu stomacurile nesătule şi sunt gata să prăpădească tot ce e potrivit să umple burdihanul.
Şi uite aşa am trăit eu fără griji cât s-au cules viile de două ori. Dar toate binefacerile vieţii au şi un sfârşit. Într-o bună zi se porni un zvon precum că sarazinii ar fi debarcat nu departe de cetate. Stăpâna mă puse ca de obicei în pungă la brâu şi se duse în cetate, în piaţa din faţa bisericii celei mari, să asculte. Căpitanii cetăţii vorbiră oamenilor pe şleau şi le-au spus că au puţini oameni şi că nu e vreo speranţă să atace pe sarazini pe ţărm, ci că au să se închidă în cetate aşteptând să se strângă oşti mai multe de către rege. Aşa că sfătuiră pe toţi ce nu au casă în cetate, chiar şi pe cetăţenii ce nu pot să lupte sau să contribuie altfel la apărarea oraşului, să meargă în pribegie spre cetăţi mai din interior spre a se pune la adăpost. Oamenii cam suduiau că regele ştie să tragă biruri dar să plătească ostaşi cât trebuie nu prea se interesează, dar neavând ce face se împrăştiară să ducă la împlinire sfatul cuminte al căpitanilor.
Iar eu, în loc să-mi urmez stăpâna, binecuvântate să-i fie zilele, şi nădăjduiesc că mai are destule, m-a apucat dorul de vitejie, căci, iată, creştinii se pregătesc de război şi fapte măreţe din cele din care auzeam în poveşti, şi acum e ocazia să le văd aievea. Pe de altă parte, tot auzind că sarazinii sunt oamenii diavolului, şi cum vecinii stăpânei mele când dădeau de ochii mei verzi ziceau „Parcă-i drac”, mă gândeam că aceşti sarazini trebuie să fie o rasă de oameni care are mare asemănare cu mâţele, ceea ce trebuia să văd neapărat. Aşa că am zbughit-o de la brâul stăpânei, şi deşi biata femeie mă strigă de câteva ori, ba chiar trebuiră ca vecinele să o tragă din piaţă amintindu-i că trebuie să poarte grija văcuţelor, eu m-am avântat pe dughenele de lângă biserică, şi dus am fost.
Cum a fost asediul nu ştiu prea bine. Pentru mine a fost frumos. Cetatea era plină de pisici nurlii abandonate de stăpânii lor, care umblau creanga pe străduţe, astfel că strigătele războinicilor se auzeau cu greu printre vaietele amoroase ale regnului felin (Nu vă miraţi de acest limbaj, câteva zile am zăcut într-o sacristie şi s-a prins de mine şi ceva latină).
Din această perioadă fericită a vieţii am fost trezit de iureşul sarazinilor peste ziduri. Primul sarazin pe care l-am văzut avea nişte mustăţi mari ca o pisică şi învârtea fioros un ditai iataganul. Mi-am zis ca s-a sfârşit cu mine, şi m-am ghemuit într-un colţ aşteptând să mă trezesc în raiul pisicesc. Însă başbuzucul mă ridică de ceafă de pe jos, chiui cu putere şi mă puse deasupra turbanului său, şi alergă pe străduţă să găsească o casă mai arătoasă să prindă ceva de jefuit. Se îndreptă spre o casă, dar eu, nevoind să-mi forţez norocul, am cugetat că e mai cuminte să îmi iau având şi să sar de pe turban pe acoperiş. Başbuzucul râse, mă ameninţă în glumă cu iataganul şi îşi văzu de ale sale.
Am socotit că până se potoleşte dezmăţul jafurilor e cuminte să mă adăpostesc într-un loc cât mai înalt unde oamenilor le-ar fi greu să ajungă la mine, aşa că m-am dus pe acoperişul bisericii celei mari. Trebuie să spun că şi acolo am fost deranjat, căci câţiva sarazini cu scări au urcat pe acoperiş, însă fără vreun gând rău către mine, ci doar să dea jos crucile. Locuitorii câţi se mai găseau în cetate fură strânşi în piaţă, şi un sarazin , pe care toţi îl blestemau că e un renegat, le dădu poruncă chiar în limba localnicilor să se facă credincioşi ai lui Mahomed sau să moară. Mulţi ziseră, aşa cum îi învăţase şi stăpâna, că Mahomed e profetul lui Allah, ba chiar şi scuipară demonstrativ pe crucile trântite pe jos din înaltul bisericii, că doar mai aproape le era grija de amărâtele lor vieţi decât gândul la mântuirea cea veşnică. Şi doar Dumnezeu e unul şi iartă, chiar dacă îi zice „Allah” sau „Dio mio”.
Doar popii din biserici şi câţiva mai apucaţi se ţinură tare şi ăştia au fost descăpăţânaţi spre distracţia trupei de sarazini.
Acum că se făcuse linişte în cetate am început să mă gândesc cum o să mă descurc în continuare, iar golul din stomac era mărturie că tare mă pripisem în momentul cînd am luat vitejeasca hotărâre de a –mi părăsi stăpâna pentru a fi părtaş la deliciile oferite de zeul Marte (În sacristie nu erau numai cărţi bisericeşti, ci popa citea şi poveşti păgâne cu zei şi zeiţe)
Dar din nou divinitatea fu milostivă cu mine. Un bărbat cu un anteriu lung, care pusese stăpânire pe biserică, pe care toţi sarazinii îl priveau cu mult respect, şi, aveam să aflu, mai târziu, că se numeşte imam, a ieşit cu bucăţi de carne şi castroane cu lapte şi a început să strige făcând zgomote pe care le poţi traduce din orice limbă că se referă la chematul pisicilor. Nu mi-a trebuit mai mult, şi am dat iama în mâncărurile oferite, exemplu care a fost urmat şi de voi, prietenii mei, ce mă ascultaţi acum.
De aici povestea o ştiţi, am trăit ca în sânul lui Avraam, mâncare şi băutură de la imam pe săturate. De unde înainte eram daţi afară cu mătura, am intrat în biserica cea mare, căreia acum imamul îi zice moschee, şi am păşit pe mozaicurile cu zodii, de pe jos, ba chiar am urinat pe imaginea viteazului Iskander fără ca imamul să se supere. Ce dulce sună povestea cu profetul Mahomed care respecta pisicile într-atât că, asezându-se o pisică peste anteriul său şi adormind acolo, profetul, dorind să se ridice şi să plece în treburile sale, ca să nu deranjeze pisica şi-a tăiat anteriul.
Dar toate cele bune au şi un sfârşit. Din lipsă de mâncare destulă de prădat, că venise iarna, mare parte din sarazini s-au retras în ţara lor zicând că or să vină la anul cu putere şi mai mare ca să ajungă la Roma. A venit anul, dar oastea mai mare de sarazini nu a venit. În schimb au venit creştinii cu putere mare sub zidurile cetăţii. Printre ei, vorbesc unii speriaţi pe la colţuri, se află şi soldaţii regelui Mattia, de care nu ştiu decât că e undeva departe, dar de dânsul se tem tare, că le-a tras chelfăneli în trecut, şi orice sarazin cumsecade ar zice că nu ar vrea să mai aibă a face cu oştenii acestui rigă.
Iar acum a venit veste că temutul Mahomed, cuceritorul Constatinopolului a murit şi el, şi că de asta nu mai e nicio speranţă să mai vine vreo oaste mare sarazină la Otranto, adică într-un cuvânt, toţi or să-şi ia tălpăşiţa spre ţara lor, de peste mare, şi vor lăsa cetatea înapoi creştinilor să o stăpânească.
Iar noi, pisicile, ce ne facem, e mai bine să rămânem cu creştinii sau să trăim cu sarazinii?
Răspunsul la această întrebare nu pot să vi-l mai povestesc! Un başbuzuc mustăcios ca o pisică l-a înşfăcat pe motanul nostru de ceafă şi l-a aruncat pe umărul său, aşa cum alţi başbuzuci duceau pe umeri maimuţe şi alte lighioane, şi cu muzici şi chiuituri se îndreptară toţi spre corăbii. Ştiu, e grea viaţa unei pisici pe ape, dar nădăjduiesc că providenţa a avut grijă de acest motan norocos. Oricum, astăzi găseşti pisici şi în Italia şi în Turcia.
