Istoria taramurilor si locurilor legendare

Istoria taramurilor si locurilor legendare, Umberto Eco

Dacă sunteți admiratori necondiționați ai lui Dan Brown, cartea asta nu e pentru voi. Dacă însă vreți să înțelegeți cum s-au creat spații ficționale, e un bun început. Umberto Eco trece în revistă Agartha, Shambala, Atlantida, ținutul hiperboreenilor, ținutul Mu, Terra Australis, și  toate locurile inventate de către imaginația omului, care, chiar dacă au vreun suport în realitate, existența lor ficțională e mai importantă decât realul. Câți nu merg la Bran să vadă castelul lui Dracula, deși cetatea nu are decât o palidă (dacă o fi existat și aceea) legătură cu personajul?

Numărul zero

Umberto Eco, Numărul Zero, trad. Stefania Mincu, 2015

Ultima apariţie sub semnătura lui Umberto Eco răspunde unor preocupări cât se poate de actuale. 

E o poveste despre un ziar care este gândit să existe pentru ca să nu fie publicat pentru a servi numai ca instrument de şantaj. Conţinutul său este reprezentat numai de dezinformare, pseudoinformaţie, şi negarea calităţii de informaţiei pentru tot ce ar putea să reprezinte o informaţie adevărată.

Cartea este o paradă de idei importante ale semioticii, de la jocuri cu timpul subiectiv (al dumitale cititorule cât şi al personajelor, dar şi al povestitorului), la  jocuri de logică subliniind paradoxurile logicii care permit să asociezi orice afirmaţii fără să fie o minciună (de exemplu concluzia a două afirmaţii neadevărate are valoare de adevăr, mana cerească pentru ziariştii manipulatori), de la atracţia ontologică pentru teoria conspiraţiilor până la problema "zgomotului" informaţional care face irelevantă orice informaţie.

Se poate zâmbi, dar mai ales citi cu îngrijorare, căci veţi constata că, ceea ce este o distopie a mass-media în romanul lui Umberto Eco, pare să fie regulamentul de oridine interioară şi cod deontologic pentru mai toată presa scrisă sau audivizuală din România.

Cum ne construim duşmanul

Umberto Eco, Cum ne construim duşmanul, traducere Ştefania Micu, Polirom, 2011

Cartea este o colecție de studii foarte serioase despre diverse probleme care fac centrul atenției în domeniul semioticii.
Titlul este dat de un studiu despre imaginea celuilalt, care, în mod obișnuit este o imagine ostilă.
Mia cel mai mult mi-a placut studiul despre relativ şi absolut. Oticât am vrea să trecem prin zid e un adevăr absolut că o şă ne spargem nasul.

Pliculetul Minervei

Umberto Eco, Pliculetul Minervei, Humanitas 2011,

O colectie de articole ale lui Umberto Eco ce au aparut in L'Espresso. Chiar daca sunt atinse de placuta patina a efemerului unor evenimente, Umberto Eco nu poate fi decat interesant. 

Oare de ce Titanicul a fost un asa mare succes? Vi se raspunde aplicand tehnicile de analiza ale operelor destructurate/dezarticulate. Sunt vedetele imagini ale unui curent la moda sau vedetele impun o imagine la moda? Pai asta este una dintre problemele centrale ale operei lui Umberto Eco, relatia dintre semn si semnificat.

Totul scris cu umor si intorsaturi neasteptate (Henric al VIII-lea isi trimitea calaul ca sa execute divorturile).

Si poate cel mai plin de invataminte este ultimul eseu din carte , un colocviu imaginar despre cum ne pregatim pentru inevitabila noastra disparitie. Simplu. Atingand intelepciunea de a realiza ca toti cei din jurul nostru sunt niste dobitoci. 

Istoria uratului

Umberto Eco, Istoria uratului, Rao, 2007

De fapt ce e uratul? Dincolo de contextul cultural, social si istoric care isi pune amprenta asupra conceptiei despre frumos si urat, exista o ambitie de a gasi semnele care definesc uratul. Un demers greu de condus spre a concluzie definitiva, daca nu imposibil, asumat de Umberto Eco in acest volum pe care il coordoneaza.

Iar capitolul despre kitch este delicios.

Baudolino

Umberto Eco, Baudolino, Polirom, Iasi, 2007

Nu ma pot abtine sa nu scriu despre cartea lui Umberto Eco cea mai draga mie: Baudolino. Este cartea scrisa in care pare ca Umberto Eco a fost mai putin semiotician si mai mult scriitor. Unde scriitorul s-a identificat cu personajul sau, care transforma naratiunea in realitate. Astfel cum am explica ca si personajul si scriitorul sunt nascuti ambii in Alessandria. 

Este un roman scris cu o vie imaginatie, cu dragoste pentru imaginarul medieval (sa nu uitam prima pasiune a lui Eco, care este licentiat in studii medievale), un basm medieval. Sigur, un basm medieval cu cheie semiotica, dar poti sa uiti de toate acestea si sa te bucuri pur si simplu de lectura.

Misterioasa flacara a reginei Loana

Umberta Eco, Misterioasa flacara a reginei Loana, traducere Stefania Mincu, Polirom 2004

Daca tot a fost vorba de Umberta Eco,o carte ceva mai veche a sa, dar care mai poate fi gasita in librarii sau la stocul editorului. Si e pacat sa zaca pe acolo.

In aceasta carte Eco se intrece pe sine. Pentru ca isi construieste cartea in fata problematicii centrale a semioticii raportul dintre Existenta si Limbaj. Limbaj in intelesul sau cel mai general ca si set de semne care exprima Existenta. Si ca sa nu ne lasam pacaliti de astfel de confuzii, sa ne limitam a intelege Limbajul doar ca expresie verbala sau scrisa a cuvintelor, acest roman al lui Eco este un roman grafic, unde ilustratia joaca un rol central in transmiterea ideilor. Ba mai mult, ni se atrage atentia ca Limbajul poate fi, orice, pina si mirosurile, fie chiar si mirosul unei defecari in natura, intr-o pastisa in care ni se face cu ochiul spre mult mai celebra scena a amintirilor declansate de o madeleine in cazul lui Proust.

Ce este aceasta amintire declansata de un semn, fie el si olfactiv? Este Schema lui Kant, este Obiectul imediat al lui Pierce?  Umberto Eco rezolva romanesc astfel de interogatii ale stiintei semiotice, prin povestea lui Yambo, care dupa ce se recupereaza dintr-un accident vascular nu mai are alte amintiri decat cele pe care le-am numit in mod obisnuit automatisme. Stie ce e aceea o masina, dar masina inca nu-i este cunoscuta ca experienta personala, pentru ca aceasta a disparut ca efect al amneziei.

Astfel ca Yambo incepe sa recupereze Existenta pornind de la semnele pe care le are la dispozitie, insemnari personale pastrate din copilarie, carti citite, discuri. 

Are oare existenta vreun sens? Poate fi ea ordonata ca o naratiune romanesca? Daca da, atunci nu o vom afla decat la sfarsit, pentru ca limita, sfarsitul, este singurul adevar palpabil si ordonator al existentei oricarei entitati care compune Existenta.

Cimitirul din Praga

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, traducător Ştefania Mincu, Polirom 2010

Umberto Eco, iată, în postura de zeu al minciunii, aşa cum probabil s-a considerat predestinat  sub zodia Sfântului Baudolino. În Cimitirul din Praga spiritul ludic manifestat pe terenul textualităţii este dus la extrem şi însăşi istoria este folosită ca şi cobai în experimentul interpretării infinite. 

Romanul preia o istorie intelectuală a antisemitismului ca mişcare ideologică a sec. al XIX-lea,   în contextul ideologic al naţionalismului şi altor isme caracteristice perioadei, cu toate componentele veritabile. Doar personajul Simonini, un pseudonarator schizoid, oare nu este aşa orice narator între naraţiune ca reprezentare a sine-ului şi naraţiune ca percepţie a aceluiaşi eu, este inventat. Inventat pentru a reinventa prin el, din piese absolut veritabile, dar recompuse după toate reugulile şi trucurile pe care le pune la dispoziţie sofistica maşinărie a comunicării, Istoria.

Că unii au spus că această carte este antisemită, arată că nu au înţeles nimic. Umberto Eco nu este Dan Brown, un scamator de în căutare de senzaţii tari şi bine vandabile, ci un povestitor care recompune pentru înţelegerea celor care vor să înţeleagă misterul Naraţiunii. Naraţiunea care se serveşte şi de imagini, şi veţi descoperi o galerie impresionantă de imagini caracteristice secolului pozitivist, care vă vor aminti de ilustraţiile din cărţile de Jules Vernes.

În fine, textualitatea nu poate fi mai bine reprezentată decât în reţete şi imagini culinare. Cartea abundă în descrieri de mese copioase, căci ce poate fi mai evocator şi mai autoritar pentru receptorul comunicării decât descrierea unei mese copioase. Sau poate Umberto Eco s-a descoperit el însuşi un "amante della buona cucina"