Cumințenia pământului

O campanie de strângere de fonduri pentru achizitionarea creației lui Brâncuși „Cuminenia pământului” a fost prilejul de a se înșira tot setul de platitudini imaginabile despre sculptorul Brâncuși.

Ca un act de reparație, și pentru a aminti că Brâncuși a fost un artist, cu tot ceea ce omenescul și sublimul acestui cuvânt implică, redau aici un fragment despre Brâncuși așa cum l-a văzut Peggy Guggenheim.

De ani de zile voiam să cumpăr un bronz de-al lui Brâncuși, dar nu mi-o permisesem. Acum părea să fi sosit momentul pentru această achiziție. Am petrecut luni de zile apropiindu-mă tot mai mult de Brâncuși, înainte ca această vânzare să se producă efectiv. Îl cunoșteam de 16 ani, dar nici nu visasem asemenea complicații cu el. Era foarte dificil să discuți despre preț cu Brâncuși, iar dacă aveai cumva curajul să faci asta, trebuia să te aștepți să-ți ceară o sumă monstruoasă. Eram conștientă de asta și speram ca marea noastră pritenie să ușureze lucrurilr. Dar în ciuda acestora, am ajuns să ne certăm groaznic când el mi-a cerut 4.000 de dolari pentru „Pasărea în spațiu”.
Atelierul lui Brâncuși se găsea într-o fundătură. Era un atelier imens, plin cu scalpurile lui enorme, și arăta ca un cimitir, numai că sculpturile erau mult prea mari ca să stea pe morminte. Lângă această încăpere mai era una mică, cea în care lucra efectiv. Pereții erau acoperiți cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. În mijloc se afla un cuptor în care își încălzea instrumentele și topea bronzul. În acest cuptor gătea și mese delicioase, arzându-le intenționat doar ca să se prefacă apoi că fusese o greșeală. Mânca la o tejghea și servea băuturi minunate, preparate cu grijă.
...
Brâncuși era un bărbat micuț și extraordinar, cu barbă și ochi întunecați și pătrunzători. Pe jumătate țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat. Te simțeai foarte fericită alături de el, dar din nefericire a devenit prea posesiv cu mine și voia să-i dedic tot timpul meu. Îmi spune Peghița și mi-a zis că îi plăcea să facă lungi călătorii, în care înainte dusese cu el și fete frumoase. Acum voia să mă ducă și pe mine, dar eu nu am vrut. Îi plăcea să meargă la hoteluri foarte elegante din Franța și să sosească îmbrăcat ca un țăran, iar apoi să comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese în India, ca să-l viziteze pe Maharajahul din Indore, în a cărui grădină lasase trei „Păsări în spațiu”, una în marmură albă, alta în marmură neagră și alta în bronz. Se întorsese de asemenea și în România, țara lui, unde guvernul îi ceruse să construiască monumente publice. Era foarte mândru de asta. Își dusese mare parte din viață într-un mod foarte auster, dedicând-o în întregime operei sale. Sacrificase totul pentru asta și renunțase în mare parte la femei, până la suferință. La bătrânețe a fost foarte singuratic. Avea mania persecuției și credea încontinuu că oamenii îl spionează. Atunci când nu gătea pentru mine, se îmbrăca elegant și mă scotea la restaurant. Mă iubea foarte mult, dar eu nu am reușit niciodată să obțin ceva de la el. Laurence Vail mi-a sugerat în glumă să mă căsătoresc cu Brâncuși, ca să moștenesc toate sculpturile lui. Am investigat această posibilitate, dar am descoperit în curând că el avea alte idei și nu dorea să mă lase moștenitoare. Ar fi preferat să-mi vândă totul și să ascundă banii în saboții lui de lemn.
După cearta aceea, am dispărut timp de câteva luni din viața lui Brâncuși, timp în care am cumpărat o pasăre a lui mult mai veche, numită „Măiastra”, cu o mie de dolari, de la sora lui Paul Poiret. Era a treia lui pasăre și data din 1912. Era o pasăre minunată, cu o burtă enormă, dar eu tânjeam încă după „Pasărea în spațiu”, care arăta foarte diferit. Am rugat-o pe Nellie, căreia el îi spunea Nelița, să se ducă să încerce să aplaneze cearta noastră. Am revenit în atelierul lui și am reluat de la capăt discuția despre vânzare. De data aceasta am stabilit prețul în franci și am economisit o mie de dolari, pentru că i-am cumpăra din New York. Brâncuși s-a simțit păcălit, dar a acceptat banii.
...
Această „Pasăre în spațiu” avea să-i dea de lucru timp de mai multe săptămâni. La momentul la care a terminat-o, germanii erau lângă Paris, iar eu m-am dus și am adus-o cu mica mea mașină, ca s-o împachetez și s-o expediez la timp. Pe fața lui Brâncuși curgeau lacrimile... am presupus că era din cauza că se despărțea de pasărea lui preferată.


Peggy Guggenheim, Confesiunile unei dependente de artă, trad. Ciprian Șulea,

Peggy Guggenheim, vlăstar al unei foarte avute familii de oameni de afaceri americani (deși ea nu era din ramura cea mai înstărită a familiei) și-a dedicat averea și eforturile colecționării a ceea ce este astăzi considerată una dintre cele mai bune colecții private de artă modernă din lume. Colecția poate fi admirată astăzi la Veneția.