" In ceea ce priveste istoria albanezilor ar merita o cercetare aparte. Sensibili la patima pentru sabie, broderii de aur si onoruri, ei isi parasesc muntii mai ales ca soldati. In sec. al XVI-lea ii gsim in Cipru, la Venetia, la Mantova, la Roma, la Neapole, in Sicilia, pina la Madrid unde merg sa-si expuna planurile si revendicarile, cer butoaie cu pulbere sau drepturi la pensie, aroganti, inflexibili, totdeauna gata de bataie. Ca urmare, incetul cu incetul, Italia s-a inchis in fata lor. Ei se îndreaptă atunci spre Ţările-de-Jos, Anglia, Franţa, în timpul războaielor religioase - soldaţi aventurieri, urmaţi de neveste copii şi preoţi. Regenţii Algerului şi ai Tunisului îi resping ca şi, mai târyiu, ţările boierilor moldoveni şi valahi... Atunci ei se aruncă în slujba Porţii Otomane, cum făcuseră la început, cumvor face, masiv,în sec. al XIX-lea. Unde e sabia, acolo e credinţa: ei sunt de partea celor care-i întreţin. Dacă e cazul luând, ca în cântece, puşca pentru paşă şi sabia pentru vizir, ei se stabilesc pe cont propriu şi devintâlhri la drumul mare. Începând din sec. al XVIII-lea, un mare număr de albanezi, în majoritate ortodocşi, se răspândesc pe pământul grecesc unde se instalează ca pe un teritoriu cucerit.Chateubrian nu va putea sa nu-o remarce în 1806." (vol I, p 87)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu