Ticalosi fara glorie/Inglourious Basterds,SUA-Germania-Franta, 2009.Regie: Quentin Tarantino. Cu: Brad Pitt, , Melanie Laurent, Christoph Waltz, Eli Roth, Michael Fassbender.
Basterds-ii nu sunt deloc personajele din naratiunea cinematografica pe care o propune Tarantino. Sunt chiar filmul (cinematograful) in sine. Sau cel putin o anumita cinematografie. Filmul e copilul ilegitim al cretorului sau.
Dupa ce Tarantino s-a jucat cu conventiile culturii pop cinematografice din anii 60-70-80 in Kill Bill construind un drum initiatic al devenirii acesteia intre kitch si forma de cultura acceptata in altarul muzelor, de aceasta data regizorul se indreapta spre o alta cinematografie, care are deja un loc stabilit in cetatea muzelor, anume filmul clasic interbelic in special productia americana din anii 30-40 (fara a uita insa nici experientele suprarealiste sau expresioniste europene). Categorie de film care s-a clasicizat dar care contine in ea o mare doza de kitch. Asa ca daca in Kill BIll Tarantino recompunea kitch cinematografic al unei perioade recente in asa fel incat sa-l acceptam ca o forma de arta, acum dimpotriva, exhiba kitch-ul din formele clasice ale cinematografului. Filmat chiar conventional, filmul este o inlantuire de citate din filme clasice, recompuse intr-o poveste cam absurda, cu multa violenta gratuita, dar mai ales cu mult umor. Actorii sunt de la vedete precum Brad Pitt pina la necunoscuti dar care sunt excelenti in roluri. Prestatia lui Cristoph Waltz in rolul colonelului nazist Landa (premiata la Cannes) este intr-adevar fantastica si desigur trebuie sa fii Tarantino, ca sa faci dintr-un actor cu o cariera locala onorabila, in Germania, o vedeta internationala. Sper sa-l foloseasca si altii.
In fine, Tarantino, satul parca de joaca sa postmodernista, lanseaza un avertisent: atentie de-a ce va jucati, filmul odata facut poate fi utilizat oricum, ba chiar poate fi cea ma periculoasa arma. Caci in filmul lui Tarantino, filmul si cinematograful ucid la propriu.
Basterds-ii nu sunt deloc personajele din naratiunea cinematografica pe care o propune Tarantino. Sunt chiar filmul (cinematograful) in sine. Sau cel putin o anumita cinematografie. Filmul e copilul ilegitim al cretorului sau.
Dupa ce Tarantino s-a jucat cu conventiile culturii pop cinematografice din anii 60-70-80 in Kill Bill construind un drum initiatic al devenirii acesteia intre kitch si forma de cultura acceptata in altarul muzelor, de aceasta data regizorul se indreapta spre o alta cinematografie, care are deja un loc stabilit in cetatea muzelor, anume filmul clasic interbelic in special productia americana din anii 30-40 (fara a uita insa nici experientele suprarealiste sau expresioniste europene). Categorie de film care s-a clasicizat dar care contine in ea o mare doza de kitch. Asa ca daca in Kill BIll Tarantino recompunea kitch cinematografic al unei perioade recente in asa fel incat sa-l acceptam ca o forma de arta, acum dimpotriva, exhiba kitch-ul din formele clasice ale cinematografului. Filmat chiar conventional, filmul este o inlantuire de citate din filme clasice, recompuse intr-o poveste cam absurda, cu multa violenta gratuita, dar mai ales cu mult umor. Actorii sunt de la vedete precum Brad Pitt pina la necunoscuti dar care sunt excelenti in roluri. Prestatia lui Cristoph Waltz in rolul colonelului nazist Landa (premiata la Cannes) este intr-adevar fantastica si desigur trebuie sa fii Tarantino, ca sa faci dintr-un actor cu o cariera locala onorabila, in Germania, o vedeta internationala. Sper sa-l foloseasca si altii.
In fine, Tarantino, satul parca de joaca sa postmodernista, lanseaza un avertisent: atentie de-a ce va jucati, filmul odata facut poate fi utilizat oricum, ba chiar poate fi cea ma periculoasa arma. Caci in filmul lui Tarantino, filmul si cinematograful ucid la propriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu