marți, 22 aprilie 2008

Persepolis

Nu am crezut că un desen animat în alb şi negru poate să cuprindă atâtea emoţii. Mă voi referi şi eu la „Persepolis” în alb şi negru.

Alb. „Persepolis” este în primul rând o poveste cât se poate de personală a unei femei independente. Că este vorba de o femeie, Marjane Satrapi, care se naşte în Iran, şi trăieşte drama acestei ţări este doar fundalul acestei poveşti. Marjane Satrapi ştie să spună intim, cald şi direct povestea sa. Probabil cele mai frumoase momente sunt acelea în care Marjane este cu bunica sa, cea care îşi pune iasomie în sân pentru a mirosi frumos, şi de la care eroina învaţă să se respecte pe sine înseşi ca individ şi ca femeie. Însă, feminismul lui Marjane nu este acela al feminismului occidental, lozincă a egalităţilor, este doar expresia unui parcurs în a se descoperi pe sine însăşi, şi a învăţa, alături de aceste personaj cheie care este bunica, să se exprime pe sine însăşi. Personajele masculine sunt puternice, tatăl mereu protector, unchiul model de militant. Pe fundal un Iran în care este greu să trăieşti dar care rămâne patria la care tânjeşte.
Apoi este modul în care această poveste se transpune pe ecran. Un desen animat inspirat de comics-urile de bună calitate în maniera franţuzească (să ne amintim de Pif), într-un alb şi negru care nu ne lasă să ne abatem cu ceva de la esenţial, naraţiune pură cu imagini.

Negru. Filmul, din păcate, derapează uneori în momente de discursuri teziste despre Iran şi politică, drepturile omului, cu alunecări stângiste, care sunt totuşi salvate de scena cu accente ironice în care eroina se întâlneşte în vis cu Dumnezeu şi Marx. Deşi Dumnezeu este omniprezent nu aflăm mare lucru despre religia din Iran şi nici despre opţiunea lui Marjane în această privinţă. Este un aspect peste care autoarea păstrează tăcerea şi în tonul intim general al poveştii această reţinere crează un disconfort. Marjane pare să aibă un Dumnezeu personal şi probabil încă doreşte să fie noul profet al acestuia aşa cum cu naivitate declara la vârsta copilăriei.

Trecând însă peste aceste scăpări ale filmului, rămânînd atenţi doar la experienţele atât de persoanale ale autoarei, un film deosebit, un spectacol fascinant pentru orice spectator, şi, probabil, cu un plus de ataşament pentru spectatoare. Păcat că atunci când am văzut filmul, l-am văzut într-o sala în care am numărat cu mine cu tot şapte spectatori.

Niciun comentariu: