Lecce, Puglia

Plasarea orașului Lecce în Puglia este oarecum aproximativă, și doar administrativă. Situat tocmai în „tocul” cizmei italice, această parte a peninsulei are propria denumire istorică- Salento.
Amintirile mele despre Lecce sunt în primul rând olfactiv-gustative.
Cafeaua de dimineața luată la picioarele Sfântului Oronzo (statuia din centru - a salvat orașul de plagă spune legenda) împreună cu un pasticciotto, prăjitura locală, face parte dintre cele mai puternice amintiri.
Sau combinația dintre burrata și un vin local Negroamaro.
Sau descoperirea, eveniment care a prilejuit chiar o mică încurcătură cu ospătarul, față de incapacitatea noastră de recunoaște ce mâncăm, a gemului de struguri.
Sau, știați că există și dulceață de măsline!?
Sau biscuiți cu smochine și fenicul!
Gata, că e deja tortură.
Pentru amatorii de detalii arhitecturale, Lecce este o bijuterie  a barocului, încât, prin strălucirea arhitecturii sale, a dat chiar numele unui stil arhitectural.

Brindisi, Puglia

Cuprins de porniri turistice mult prea entuziaste, după ce am mărşăluit cuminte pe bulevardele oraşului Brindisi (mergeţi, merită o raită pe acolo, mai ales mergeți la S. Giovanni al Sepolcro care ne amintește de importanța orașului de pe vremea Crucidelor și Cavalerilor Templieri) intru în criza turistului bezmetic care constată că mai are de bifat un obiectiv turistic:Santa Maria del Casale.
Ca să vă scutesc de oboseala de a căuta pe Goagăl, această biserică, din Brindisi (sau cam aşa ceva), conţine fresce din sec al XIV-lea, în stil bizantin, adică ceea ce vedeţi prin toate bisericile de pe la noi executat cu mai mult sau mai puţin talent (exceptând alea moderne cu sfinţi cu elice, poze cu baroni locali în chip de ctitor, sau ştiu eu ce alte tărăşenii născute din mintea prea luminată a păstorilor locali de sec. XXI).
Partea neplăcută este că în ghid spune că e undeva în afara oraşului.
O domniţă drăguţă de la centrul de informare turistică îmi dă un număr de autobuz, îmi face un X pe hartă, ca şi cum ar fi marea comoară din insulă, indicând locul de unde trebuie să iau autobuzul, şi îmi spune că trebuie să cobor înainte de aeroport.
Zis şi făcut! Într-o mare de navetişti, care aşteptau alte autobuze, înghesuit pe un colţ de trotuar nu prea generos stau şi aştept. Evident, fiind o cursă care iese din limitele oraşului, autobuzul pe linia respectivă vine când vrea el, adică nu prea des.
Într-un final apare şi minunea. Mă sui fericit şi mă înfig pe capul şoferului. Trebuie să recunoaşteţi că informaţia „să cobor înainte de aeroport” nu e prea precisă. Am noroc. Şoferul e un italian volubil, cu chef de vorbă, şi îmi spune să stau liniştit lângă el că o să oprească cât se poate de aproape de biserică, chiar dacă nu are staţie acolo, şi îmi zice el când e cazul să mă dau jos. Şi merg, şi merg, trecem în suburbiile nu prea cochete, apoi încep să admir câmpurile de măslini, câmpurile de bălării, nişte barăci abandonate de armata americană din al doilea război mondial, şi în fine sunt debarcat pe marginea şoselei. Şoferul îmi atrage atenţia că acolo nu e staţie şi dacă vreau să merg înapoi trebuie să mai merg pe jos ceva , indicând vag o direcţie pe câmp.
Momentan însă sunt fericit. Biserica e în vizor. E adevărat că în vizor, pentru mărirea plăcerii, se află şi un capăt de pistă al aeroportului Brindisi, garduri din sârmă care protejează zona aeroportuară, plus zgomotul specific de avioane care ambalează să-şi ia avânt spre cer. Mă strecor pe un câmp plin de bălării, trec printr-o parcare care deserveşte aeroportul, (e parcarea low-cost, se laudă aceasta, evident că e ieftină pentru că e la ceva kilometri de terminalul aeroportului) şi în sfârşit sunt în faţa minunii. Eu şi câţiva japonezi rătăciţi pe acolo. Mă extaziez în faţa frescelor, dar ar cam fi momentul să plec. Plus că se face şi seară. Din nou sărit parcare, bălării, în sfârşit la şosea. Perpedes apostolarum pe lângă. Pustiu deplin, evident nu mai există alţi excentrici dornici de vizitat cu autobuzul Santa Maria del Casale. Japonezii erau mai bine organizaţi aveau o maşină. Şi merg, şi merg. Întunericul e aproape deplin. Doar gândul că în apropiere e un aeroport şi în consecinţă undeva ar trebui să fie şi un terminal îmi dă curaj să continui, fără ca disperarea să mă cuprindă cu totul.
La un moment dat, aproape să îl ratez, trec pe lângă un bâţ în vârful căruia stă fixată o tăbliţă cu iniţialele companiei locale de transport din Brindisi. Deja e noapte de-a binelea. În faţă bălării, în spate nişte livezi de măslini. Undeva în fundal zgomotul avioanelor pe pistă. Câte un far de maşină mai sparge întunericul. Sinistru. Lipseşte doar Jack Spintecătorul din peisaj. Mă aşez descurajat în rigola de pe marginea şoselei. Păzesc băţul, ca naufragiatul scândura de care s-a agăţat.
Şi minunea se produce. Un autobuz luminat, se apropie din direcţia aeroportului. Sar pe carosabil, mai să mă bag sub roţile autobuzului. Opreşte.
Sunt salvat!

P.S. Nu ratați să beți o cafea în port!

San Giovanni

Santa Maria del Casale

Martina Franca, Puglia

Intalnire cu Lulu

Lulu este un personaj cu blanita! Si este extrem de suparat. Si are toata dreptatea, ce pericol poate reprezenta un ghem de blana incat sa i se puna zgarda? La inceput Lulu s-a retras sfios dupa usa. Oricum era ora siestei si soarele ardea cam tare, si nu tragea sperante ca cineva sa-l bage in seama. Mai apoi, nu se mai satura de mangaiat. Intr-un final am aflat ca Lulu este o vedeta a cartierului in Martina Franca, caci unul din rarii trecatori i s-a adresat direct: "Lulu, ti piace le cocoline?" 

Vreti sa mai stiti ceva despre Martina Franca? E orasul lui Lulu!

P.S.  Pentru curiozitati impardonabile, Martina Franca e un oras superb in valea Itriei. Cu o istorie frumoasa, orasul este unul dintre rarele orase libere din Sudul Italiei (care nu a avut traditia miscarii comunale ca in Nord) si de aici numele de Franca. Simbol al libertatii, primaria veche in piata centrala, constructie impozanta cu turn cu ceas. Palatul Ducal (astazi primaria orasului), pentru ca ducele era doar un oaspete in oras, e asezat undeva la margine, langa poarta monumentala.  Iar inghetata e foarte buna. E practic vecin cu Locorotondo, pe urmatorul deal.

Locorotondo, Puglia

Locorotondo e o varianta de Ostuni, la fel de alb dar ceva mai mic si fara ziduri, departarea de mare si pericolele ce veneau de acolo l-au scutit de nevoia de ziduri de aparare.

Asta nu inseamna ca nu ne-a oferit provocari. Caci a nimeri intr-un orasel italian la amiaza si a-ti fi foame este o provocare. Siesta e sfanta si la amiaza nici musca nu indrazneste sa bazaie, cu atat mai putin vreun bucatar sa pregateasca ceva de mancare.

Dupa ce strabatem stradutele vechi cu disperare si deznadejde vazand ca cele cateve restaurante recomandate de ghid sunt inchise, in sfarsit minunea se intampla o usa deschisa. Intreb chelnerul daca bucataria mai e deschisa si se serveste: desi pare o iluzie raspunsul e cel bun: "Da, inca mai servesc clienti". Intru si pricep in ce consta minunea: un grup mare de anglo-saxoni zabovesc la o masa incarcata cu vinuri si cam tot ce contine meniul. Patronul tine localul deschis pentru ei, caci e clar ca ii fac vanzare buna. Ocupat cu  dumnealor chelnerul nu prea are timp de noi, nici nu parem milionari gata sa aruncam o avere la restaurant. Deci ce sa comandam ca sa avem sanse sa si primim ceva intr-un timp rezonabil, tinand seama ca probabil toata lumea in restaurant lucreaza pentru "engleji"? Desigur fave e cicoria! E felul de mancare traditional in Puglia, mancare simpla de oameni saraci, un piure de fave (un tip de fasole locala) bine amestecat cu ulei, alaturi de niste verdeturi oparite, cicoria, tradus des ca cicoare, dar eu va spun ca de fapt sunt frunze de papadie (si la noi se folosea in alte timpuri in salate).

In mod clar am nimerit-o! Chelnerul e prea ocupat si avem sansa sa ne serveasca chiar bucatarul, care apare cu farfuriile oarecum stangaci si fara ceremonia caracteristica chelnerilor, dar cu un zambet complice: o sa va lingeti pe degete. Si asa a fost, am mancat cele mai bune fave e cicoria din Puglia!

Si asa am putut sa vedem si orasul cu stradutele lui, unde bicicleta poate sade atarnata ca rufele la uscat, unde pisoii sunt prieteni cu cainii, si mai ales de unde se vede minunat valea Itriei puna la Martina Franca, dar despre ea in alta poveste.

Ostuni, Puglia

Oarecum cu inima îndoită dacă merită să renunţ la traiul sibarit din Polignano (mare, soare, si o piaţă de fructe cum n-ai să vezi în România) iată-mă la drum spre Ostuni. Drum de vreo 20 de minute cu trenul, să nu vă imaginaţi că m-am angajat la vreo aventură.

Cum am coborât parcă îndoielile mele începeau să se confirme: o gară nu prea arătoasă, undeva în mijlocul unui câmp, acompaniată doar de câteva clădiri cu destinaţie industrială sau de depozit, ceva mai vopsite decât cele care sălăşluiesc pe lângă staţiile de cale ferată mioritice, dar în mod evident cu nimic mai încurajatoare pentru pornirile exploratorii ale unui turist.

Singura deosebire majoră e că în loc de câmpuri de cucuruz, aici câmpurile sunt, cât vezi cu ochii, adumbrite de măslini.

Salvarea s-a prezentat sub forma unei autobuz,care aştepta adormit (nu autobuzul, şoferul) să preia vreun pasager de la gară. Nu cred că am fost chiar singurul pasager, dar oricum senzaţia de pustiu nu a fost alungată nici după ce am plătit un euro (noroc că aveam mărunt la mine) şi uşile s-au închis. Totuşi, trebuia să ducă undeva mai populat, mi-am zis eu cu ultima licărire de speranţă.

Aşteptările nu mi-au fost dezamăgite, şi mi-am dat seama că Ostuni este în primul rând un joc al aparenţelor, nimic nu e ceea ce te aştepţi să fie.

Încă de pe şosea am descoperit că, în acest loc în care pare să nu fie nimic interesant se afla de fapt una dintre cele mai frumoase citadele urbane, cu ziduri albe, fantomatice dar care au în spate o istorie veche încă de pe vremea normanzilor, şi au rezistat multor asedii ale piraţilor turci. Undeva pe o colină inaccesibilă, şoseaua contemporană  în serpentine strânse e o provocare pentru orice automobilist, oarecum mai departe de marea care aducea primejdia atacurilor banditeşti, descoperi foarte de vreme, maiestuos oraşul Ostuni.

Autobuzul mă lasă în piaţa principală, cu o primărie în stil neo-ceva, piaţă parcă ruptă dintr-un film italian realist de prin anii 50, cu cafenele care par să fie centrul oricărei activităţi publice. Însă muşterii nu sunt localnicii, astăzi ei se aleg dintre turiştii care invadează chiar şi aceste locuri. Fără să fie un loc al aglomeraţiei turistice, totuşi agenţiile turistice au inclus oraşul în programul lor şi străbătând străzile inevitabil veţi da peste grupuri de turişti japonezi, parcă deveniţi o anexă   a camerei de luat vederi, sau turişti germani, mai molcomi, şi parcă mai preocupaţi de identificarea celei mai apropiate terase în care să se răcorească sub soarele prea arzător al Italiei.

Oraşul vechi, înconjurat de zidurile sale albe, se află imediat lângă piaţa centrală. Nu există monumente în sine de mare atracţie, oraşul în sine este un monument de mare atracţie. Doar o catedrală în stil normando-romanico- bizantin (un amestec al tuturor genurilor posibile, dovadă a amestecului de civilizaţii ce s-a produs aici) iese în evidenţă.

Am descoperit că plăcerea constă în plimbarea printre casele toate spoite în alb cu cercevele albastre care te lasă să te crezi că te afli într-un oraş grecesc de undeva din Santorini. Dar aparenţele înşală cum am spus.

Un meşter bătrân, pe o stradă dosnică, sculptează încă diverse obiecte de veselă din lemn de măslin. Deşi ar părea în afara timpurilor ne cere un preţ piperat pentru un linguroi special de paste. Văzând că îl cumpărăm fără tocmeală, i se face milă de noi şi ne umple sacoşa cu câţiva pumni de smochine culese din împrejurimi, bonus.

Matteo pare doar un puşti de câţiva anişori care încă nu merge la şcoală. Iarăşi aparenţele înşală. Matteo locuieşte aproape de mica piaţă din faţa catedralei. Acolo este unica cafenea deschisă şi în timpul siestei în zonă, este spaţiul lui. Contactul cu atâţia turişti din cele mai diverse naţii l-a făcut deştept. Vine la masa mea şi se aşează fără multe formalităţi. De unde sunt, ce vârstă am, dacă am copii, şi mai câte. Linge dezinvolt din îngheţată. Din păcate cunoştinţele mele de italiană sun limitate şi se epuizează rapid chiar şi într-o conversaţie cu un puşti care nu merge încă la şcoală.

 La revedere Matteo, la revedere, Ostuni!

Polignano a Mare, Puglia

Cand am vorbit de Conversano am mentionat pe Polignano a Mare.

Polignano a Mare, sau mai scurt Polignano, este un vechi orasel de pescari amplasat pe un colt de stanca, foarte aproape de Bari, mai la sud. De fapt se fac vreo 20 de minute cu trenul de la Bari pana la Polignano.

Vechimea orasului e atestata de simplul fapt ca vechea poarta de intrare in orasul vechi, este in fapt un arc triumfal roman incorporat in zidurile cetatii.

Orasul este placut de strabatut, nu prea mare, cu aspectul caracteristic al oraselor vechi italiene, stradute inguste, printre case de o vechime venerabila.

Mare atractie este insa privelistea de pe mare. Orasul e construit pe un colt de stanca, sapat de valuri, cu grote dramatice, peste care sunt cocotate constructiile.

Exista si niste mici plaje in apropiere, insa sunt din cele pietroase, nu foarte imbietoare pentru cei invatati cu nisipul de la Mamaia.

Locul fiind foarte aproape de Bari, in week-end in sezonul estival este foarte aglomerat.

Conversano, Puglia

Coneversano este genul de destinatie  pe care nu o gasesti mentionata prin majoritatea ghidurilor turistice.
Si e mare pacat.
E la 15 minute de Polignano (cu autobuzul), de fapt  e situat pe primul deal ce se inalta dupa platoul de la tarmul marii. Din Bari se ajunge usor cu trenul ( Ferrovie Sud Est, 40 minute).

Localitatea a fost sediul stapanitorilor locali, ultimii fiind din familia aragoneza Acquaviva, si va povesteam de ei cand pomeneam de ce Alberobello e o localitate atat de deosebita.

Fiind un mare sediu nobiliar, desigur are un castel. Impunator pe din afara, el inca mai are nevoie de lucrari de renovare. Adaposteste o pinacoteca cu lucrarile artistilor care au trait la curtea ducilor Acquaviva, sunt si cateva capodopere de valoare universala acolo. Vestea proasta este ca, desi teoretic pinacoteca se poate vizita, programul de vizitare e unul nazuros. Deh, Coversano nu e chiar un oras turistic, cum va avertizam, deci nu va asteptati ca muzeograful sa-si petreaca toata ziua in castel asteptand sa pice un vizitator iluzoriu.

Tot legat de de operele ducilor acestia aveau o resedinta de vanatoare in afara zidurilor orasului, ma refer la orasul vechi pentru ca astazi si aceasta resedin ta se afla in oras. Resedinta este o bijuterie de arhitectura renascentista, dar din nou dezamagire, este proprietate privata si nu puteti vedea din ea decat o latura, aproape neinteresanta.

Veti fi insa pe deplin recompensati de o plimbare pe stradutele vechii urbe. Care are un aer spaniol incontestabil.

Turnurile zidurilor orasului s-au transformat in case.

Si pentru ca e Italia, totul e in dialog, chiar si casele.

Bonus, cel mai bun restaurant, Pasha. Pasha e chiar langa castel, imposibil de ratat. Mancare sa te lingi pe degete, mai ieftin decat o carciumioara fara mari fite din Romania. Terina rustica con melanzane. Raviolli con carciofi,. Miam! Si o inghetata fara egal.

Alberobello, Puglia

Era un site de călătorii care nota locurile cutreierate în "endorfine". Ideea era să aprecieze nu minunăţiile arhitectonice văzute, nu extravaganţele tehnologice, de modă sau bogăţie pipăite în călătorie, nu exotismul locurilor, nu faima, ci un lucru simplu, dar greu de exprimat, cât de bine te poţi simţi în acele locuri.

Într-o scurtă călătorie ce am făcut în Puglia (Apulia), zonă din sudul Italiei (tocul cizmei cum ar veni) nu cea mai bătută de turişti (când eşti la concurenţă cu Veneţia, Florenţa şi Roma e greu să atragi atenţia) am descoperit un loc care merită maximul de endorfine ca notă.

Un soare cald pe un cer albastru, localităţi care nu se laudă  cu capadopere, dar sunt ele însaşi capodopere, oameni binevoitori şi sociabili, gata să schimbe o vorbă chiar şi cu ciudatul turist agăţat de aparatul de fotografiat, condiţii excelente, fără să simţi că se atentează din toate părţile la buzunarul tău.

Multi ajung in Puglia pentru Alberobello, o mică localitate  care este în întregime monument UNESCO.

Ce e aşa special acolo? Este o localitate compusă (cel puţin zona sa veche) în întregime din trulli.

Trullo este un tip arhitectonic caracteristic zonei. Este o construcţie integrală din piatră, inclusiv acoperişul, fără mortar. Iniţial era utilizată ca sălaş temporar de păstori sau ca depozit pentru roadele câmpului. 

Ducele local, cu reşedinţa într-un oraş apropiat, Conversano (voi povesti şi despre el), dorind să defrişeze pădurile ce erau pe la 1600 prin acele locuri, ca să-şi sporească veniturile, a colonizat familii în Alberobello. Partea neplăcută pentru duce era o lege care funcţiona în acele timpuri prin care nobilii care întemeiau noi localităţi trebuia să plătească o taxă regelui destul de mare. Aşa că ducele a pus condiţii coloniştilor, nu au voie să-şi facă case normale, ci doar sub forma acelor sălaşuri temporare, că dacă venea vreun control de la centru să nu se poată spune că e vreo aşezare nouă. Evaziune fiscală în toată regula. Aşa s-a constituit Alberobello ca oraş de trulli.

Locul e fascinant, desprins parcă dintr-un basm. Ajută şi cadrul natural din jur cu plantaţii de măslini şi vii, ici colo cireşi, smochini, sau un rest de pădure.

Bari, Puglia

Calatoria mea in Puglia a inceput la Bari. Motivul e simplu, Wizz are o cursa directa din Bucuresti. Fiti cu ochii pe oferte si e posibil sa prindeti un pret bun, astfel incat o excursie in Puglia sa fie comparabila, la pret, cu o deplasare cu trenul intr-un oras mai indepartat din tara.

Aeroportul din Bari seamana foarte mult cu Otopeniul, incat efectiv am avut impresia ca am aterizat pe acelasi aeroport. Sigur, fluxurile de calatori determina structuri asemanatoare, peste tot, dar asa senzatie de a ateriza in acelasi loc ca la plecare nu am mai avut.

Transferul spre oras este asigurat de curse urbane (mai lente) cat si de o cursa speciala care va duce direct in Piata din fata garii (Aldo Moro- 4 euro).

Pentru sedere va recomand hotel Adria, plasat strategic atat aproape de gara (vital daca folositi Bari ca baza pentru excursii) cat si de centru.

Gara gazduieste atat liniile Trenitalia, compania de stat, care merge pe rutele magistrale, de pilda daca vreti sa mergeti la Lecce se ia Trenitalia, la fel pentru orice destinatie de coasta, cat si companii mai mici, care deservesc liniile secundare. De pilda Alberobello se gaseste pe un traseu al Ferrovie del Sud Est. Trenurile pleaca din aceeasi gara, de la doua linii aflate in partea opusa garii principale, unde e si o mica ghereta care tine loc de casa de bilete si birou al companiei. Duminica, si sarbatorile legale, trenurile acestei companii nu circula, fiind asigurat un serviciu limitat cu autobuze. Preturile sunt rezonabile  (ex. Alberobello 4,5 euro)

Dar sa revin la Bari.

Principala atractie este orasul vechi, medieval situat pe o mica peninsula.

Pina la el insa se trece prin orasul de sec. al XIX- lea cu un aer frantuzesc. Moda franceza  a fost adusa de cumnatul si generalul lui Napoleon, Murat, care a fost instalat rege in sudul Italiei si care a stabilit capitala la Bari. Locuitorii, cu o mandrie oarecum exagerata, dar intalnita si prin alte zone cu frustrari provinciale, declara ca "Daca Parisul ar avea mare, atunci ar fi un mic Bari". Cladirea emblema a zonei este elegantul Teatru Petruzzelli.

Punctul central al orasului vechi este Catedrala Sfantului Nicolae. Bari este acasa la Mos Nicolae, pentru ca moastele sfantului se afla in aceasta catedrala. Catedrala e construita pe locul palatului fostului guvernator bizantin (Bari era resedinta catapanilor , guvernatorii bizantini, pe vremea cand Bizantul inca mai stapanea sudul Italiei) si incorporeaza parti din aceasta resedinta. Stilul arhitectonic este clar influentat de arhitectura bizantina.

 In rest stradute stramte, ca in filmele italiene din anii 50, cu batrani jucand carti sau domino la o masuta asezata in strada.

Cealalta mare atractie este castelul imparatilor Hohenstaufen. Fortareata impunatoare, arata ca acesti conducatori veniti de pe meleaguri germane, conducand prin sec. al XIII-lea locurile, nu erau prea iubiti de localnici, caci trebuiau sa se inconjoare cu ziduri groase de frica vreunei revolte a acestora. 

 Si mai ales, mult soare, mare, si un cer albastru, albastru...